Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca

1. GENERALITATI

O prezentare sumara a artei bisericesti care s-a dezvoltat pe pamantul romanesc va putea sa contureze si mai bine imaginea despre intreaga istorie a vietii bisericesti a romanilor.

Crestinismul romanesc este de origine apostolica. De vreme ce existau preoti, diaconi si credinciosi inca din a doua jumatate a primului veac crestin – numarul lor sporind in cele urmatoare, - este de la sine inteles ca ei se adunau, pentru ‘frangerea painii”, rugaciune si predica, in case particulare, asa cum se petreceau lucrurile si in alte parti, acestea putand fi considerate primele “lacasuri de cult” ale stramosilor nostri crestini. Inmultindu-se numarul crestinilor, s-au ridicat lacasuri anume pentru cult, numite bazilici (din latinescul “basilica” s-a format romanescul “biserica”, termen necunoscut in celelalte limbi neolatine). Astfel de bazilici s-au descoperit mai cu seama in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra – Dobrogea de azi – care in anul 297 s-a constituit intr-o unitate politico-administrativa aparte, si anume in provincia Scythia Minor.

Cercetarile arheologice, incepute inca din ultimele decenii ale secolului trecut si continuate pana azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici in Dobrogea, toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi Constanta) – desi cercetarile arheologice sunt destul de dificile, din cauza ca orasul nou este suprapus peste cel vechi – s-au descoperit pana acum sase bazilici. La Tropaeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai interesante sub raport arhitectonic fiind cea “de marmura”, de tip elenistic, inzestrata cu un atrium si un baptisterium, si bazilica zisa “cu transept” sau in forma de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar si cea mai mare (33, 80 X 13,70 m), avand un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu cripta si absida.

Sapaturile arheologice de la Histria au scos la lumana fundatiile a sapte bazilici, toate din secolele V-VI. La Piatra Frecatei – j. Tulcea – anticul Beroe – s-au dezgropat fundatiile unei bazilici ce pare sa dateze din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerata cea mai veche din tot sud-estul Europei. La Callatis (azi Mangalia) s-a descoperit o bazilica paleocrestina de tip sirian, sau cu atrium lateral, ceea ce constituie o raritate nu numai pentru teritoriul fostei provincii Scythia Minor, ci pentru intreaga Peninsula Balcanica (sec. IV-V). la Dinogetia (azi Garvan – j. Tulcea) exista o bazilica din secolele IV-V, refacuta la inceputul celui urmator, din care au ramas nu numai fundatiile, ci si resturi de tencuiala cu urme de pictura. Alte trei bazilici paleocrestine s-au descoperit la Troesmis (azi Iglita-Turcoaia), doua la Axiopolis (azi Hinog langa Cernavoda), doua la Capul Dolojman (probabil fosta Constantiana), cate unal la Noviodunum (azi Isaccea), Ulmetum (azi Pantelimon), Ibida sau Libida (azi Slava Rusa), singura bazilica din Scythia Minor cu trei abside la rasarit, si Izvoarele, in sudul provinciei. In 1971 s-a descoperit o bazilica la Niculitel (j. Tulcea), sub altarul careia s-a aflat o cripta cu moastele martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, iar sub acestea, moastele altor doi martiri.

La toate acestea, se adauga o serie de piese apartinatoare artei paleocrestine pe pamant romanesc: aproximativ o suta de inscriptii, mai ales pe monumente funerare, din secolele IV-VI, descoperite tot in Dobrogea un disc de argint aurit (diametrul 61 cem), care a apartinut episcopului Paternus al Tomisului (inceputul sec. VI), azi in Muzeul Ermitaj din Leningrad, o serie de opaite paleocrestine descoperite atat in Dobrogea, cat si in celelalte parti ale Romaniei.

Retinem ca in teritoriile nord dunarene, in special in fosta provincie Dacia traiana, s-au descoperit bazilici la Sucidava (azi Celei – Corbia) si unal la Morisena (azi Cenad – jud. Timis), ambele datand din secolele IV-VI. Dar populatia autohtona ramasa aici dupa retragerea autoritatilor si armatei romane in sudul Dunarii (271-275) a amenajat lacasuri de cult rudimentare in fostele cladiri publice romane. Asa s-a intamplat la Slaveni – j. Olt, Sarmizegetusa – j. Hunedoara si Porolissum (azi Moigrad – j. Salaj).

Trecerea unor populatii migratoare pe teritoriul tarii noastre, indeosebi marea migratie avaro-slava de la Dunare de Jos din anul 602, a dus nu numai la destramarea organizatiei bisericesti a stamosilor nostri daco-romani, dar si la distrugerea lacasurilor de cult mentionate aici, precum si altora, ale caror urme nu s-au descoperit inca.

Cercetarile arheologice efectuate in ultimele patru decenii au dezgropat fundatiile unor biserici din secolele XI-XII. Una este la Garvan – j. Tulcea (fosta Dinogetia, in timpul romanilor), cu un plan aproape patrat (6x6m), cu o absida la rasarit, semicirculara in interior, si cu cinci laturi in exterior, construita din piatra locala de cariera, provenita de la fostele cladiri romano-bizantine (s-au descoperit si bucati de tencuiala, cu resturi de pictura si fragmente de broderie, precum si resturi dintr-un clopot de bronz, toate fiind cele mai vechi piese de acest gen de pe teritoriul Romaniei). La Niculitel – j. Tulcea s-au descoperit temeliile unei bisericute din aceeasi perioada (6x1,90 m), cea mai veche cladire de plan treflat cunoscuta pana azi la noi. (O alta biserica din Niculitel, cu hramul Sf. Atanasie, apartine secolui XIII, avand un plan in forma de cruce inscrisa).

In Transilvania, in satul Dabica (30 km. NV de Cluj), se pare centrul formatiunii politice a voievodului Gelu Romanul, s-au descoperit fundatiile mai multor biserici, cea mai veche, din piatra, apartinand secolului IX. Este greu insa de stabilit ce plan arhitectural aveau. In schimb, sub actuala catedrala catolica din Alba Iulia, s-au descoperit fundatiile unui lacas de cult mai vechi, ortodox, o “rotonda” cu abisda semicirculara, apartinatoare secolelor IX-X.

Nu putem sti in ce stil au fost construite bisericile manastirilor de la Morisena, Meseseni, Hodos si altele, atestate documentar in secolele XI-XII. In comuna Cetateni – j. Arges s-au descoperit, nu de mult, fundatiile a trei biserici, una din secolul XV, alta din secolul XIII, iar a treia si mai veche; probabil aici era un centru politic, militar si bisericesc. La Drobeta-Turnu Severin se vad fundatiile a doua biserici din veacurile XII-XIII.

Avem, prin urmare, destule elemente care dovedesc existenta si continuitatea “artei” bisericesti in tot spatiul geografic romanesc.

2. ARTA BISERICEASCA IN EVUL MEDIU (mijlocul sec. XIV – 1821)

Intemeierea statelor medievale romanesti, ca si organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, a dus la dezvoltarea unei arte romanesti, de factura bizantina, pe care s-au grefat elemente de arta populara ori anumite elemente ale artei apusene, ajungandu-se la o creatie noua, cu trasaturi proprii, la o arta specific romaneasca.

In ce priveste arhitectura, in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat o serie de biserici in asa numitul “plan treflat”, in varianta “triconcului”, de origine bizantino-sud-dunareana. In mare, bisericile construite in acest plan urmeaza impartirea traditionala a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regula patrat, - naos, cu doua abside laterale, iar in mijloc se ridica o turla, - si absida altarului, spre rasarit. Acestui tip ii apartin bisericile manastirilor Vodita, Tismana si Cozia, din a doua jumatate a secolului XIV, cea din urma situandu-se printre cele mai de seama creatii arhitectonice din intreg sud-estul european, servind ca model pentru o buna parte din bisericile de mai tirziu.

Biserica Sf. Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges – de la mijlocul secolului XIV – este conceputa dupa planul “in cruce greaca inscrisa”, creatie a arhitecturii bizantine din epoca Comneinilor, un monument exceptional sub raport artistic.

In Moldova, biserica Sf. Nicolae din Radauti, ctitoria lui Bogdan I (c. 1359-1365), are planul unui edificiu romanic, basilical, unic in arhitectura moldoveneasca, fara turla. Biserica Sf. Treime din Siret, din aceeasi perioada, introduce Moldova planul triconc, probabil prin mijlocirea Tarii Romanesti, avand si o bogata decoratie extrerioara.

In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) traditiile constructive moldovenesti, ale caror inceputuri se intalnesc in aceste doua biserici, ca si solutiile noi introduse sub Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost preluate si amplificate. Este adevarat ca unele biserici – mai ales satesti – urmeaza planul simplu al celei din Radauti. Dar tipul predomanant este cel ticonc, inaugurat de Sf. Treime din Siret, caruia i s-au adaugat o serie de elemente noi. De pilda, la biserica manastirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, s-a introdus un spatiu funerar intre naos si pronaos, numit gropnita (necropola), element neintalnit in lumea ortodoxa, care va fi preluat la Neamt, Dobrovat si la multe biserici din secolul al XVI-lea. Naosul, pronaosul si gropnita, - unde exista -, sunt despartite intre ele prin ziduri groase, strapunse de o usa. Toate bisericile au o turla zvelta pe naos, cilindrica in interior, iar in exterior cu 8,12 sau 16 laturi, asezate de regula, pe o baza dubla, stelata. Aproape toate bisericile lui Stefan au o bogata decoratie exterioara (firide, arcade, ocnite, discuri smaltuite), avand si unele elemente gotice (contraforti, ferestre in chenare gotice etc.). rezulta ca la fondul arhitectonic bizantino-balcanic, prelucrat in spirit autohton, s-au adaugat unele elemente din arta gotica sau din cea populara, ajungandu-se astfel la un stil propriu, cunoscut sub numele de “stilul moldovenesc”. Operele reprezentative ale epocii lui Stefan cel Mare au exercatat o puternica influenta asupra arhitecturii din secolele urmatoare.

In secolul al XVI-lea, in Tara Romaneasca se mentin principalele tipuri de biserici intalnite in perioada precedenta: cel treflat, in forma triconcului, foarte des intalnit, cel in cruce greceasca inscrisa, folosit mai rar, de regula la bisericile de mari proportii, si cel dreptunghiular, fara abside laterale, intalnit izolat, numai la cateva monumente, azi in ruina. Dar in cadrul acestor trei tipuri variantele sunt foarte numeroase, mai ales in ce priveste pronaosul, precum si decoratia fatadelor. Aceste variante au fost create prin imbinarea unor elemente din secolul al XIV-lea, fie intre ele, fie cu altele venite din afara, ori prin introducerea de inovatii romanesti.

Intre monumentele reprezentative ale acestui secol se numara biserica manastirii Dealu, de tip triconc, in fond o prelucrare a celei de la Cozia, cu o turla pe naos si alte doua pe partea de rasarit a pronaosului, toate octogonale, cu o bogata decoratie sculptata; intreaga biserica are un frumos décor exterior, cu arcade oarbe, inguste si inalte, impartite in doua registre. Mult mai bogata in decoratia exterioara si mai evoluata in ce priveste planul arhitectural este biserica manastirii Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, construita din marmura, piatra si mozaic. Naosul este in plan triconc, peste care se inalta o turla octogonala, iar pronaosul este dreptunghiular, supralargit, cu 12 coloane care sustin o turla si cu doua spatii laterale cu destinatie funerara, peste care se ridica alte doua turle, spre vest. Intregul exterior, inclusiv turlele, au o bogata decoratie exterioara, in piatra sculptata, cu motive geometrice si florale stilizate, de origine armeano-georgiana, persana, araba si otomana. Biserica de la Arges este considerata cea mai desavarsita expresie a artei medievale romanesti si una din capodoperele artei universale.

Planul triconc a fost folosit si in constructia altor biserici manastiresti din prima jumatate a secolului al XVI-lea: schitul Ostorv, Caluiu, Valea, Stanesti, bolnita Coziei, Bucovat. Planul in “cruce greaca inscrisa” este intalnit la naosul actualei biserici a manastirii Snagov, la biserica domneasca din Tirgoviste s.a.

Arhitectura bisericeasca in Moldova a cunoscut o perioada de inflorire in timpul domniei lui Petru Rares, cand se dezvolta traditiile constructive ale epocii lui Stefan cel Mare. Biserica manastirii Probota, de pilda, isi are prototipul in biserica Inaltarii de la Neamt, in plan triconc, cu cinci incaperi distincte: pridvor inchis (element nou), pronaos, gropnita, naos si altar, separate intre ele prin ziduri groase, strabatute de usi. Actuala biserica a manastirii Bistrita, ridicata de Alexandru Lapusneanu, se asemana mult, ca plan, cu Probota. Humorul are un plan triconc, dar fara turle, singura de acest fel in epoca respectiva in Moldova, dar cu aceeasi impartire exterioara ca la Probota (pridvorul e insa deschis). Biserica manastirii Moldovita are un plan triconc, turla pe naos si aceeasi distributie a incaperilor ca la Humor. Ultimul monument reprezentativ al arhitecturii moldovenesti din perioada sa “clasica” il constituie manastirea Sucevita, ctitoria Movilestilor, care reia planul bisericii mari de la Neamt, cu toate elementele adaugate in timpul lui Petru Rares: pridvor inchis, pronaos, gropnita, vesmantarie – tezaur, naos cu o turla zvelta, la care se adauga doua pridvorase deschise care perced intrarile in pridvorul propriu-zis.

In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au inregistrat realizari arhitectonice si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales in timpul lui Constantin Brincoveanu (1688-1714). In Moldova arta – cu toate formele ei – a fost in regres, cu exceptia domniei lui Vasile Lupu (1634-1653).

In ce priveste arhitectura, bisericile din Tara Romaneasca urmeaza, in general, formele consacrate in secolul anterior. O prima grupa de biserici sunt cele in plan triconc, fie cu o turla pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu doua – pe naos si pe pronaos – (Stelea din Tirgovesti, Hurezi). Sunt insa si biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) si chiar cu patru (Catedrala patriarhala din Bucuresti). O serie de biserici apartinatoare planului trilobat au pronaosul supralargit si fragmentat, cu stalpi de sprijin pentru sustinerea boltilor (Caldarusani, Catedrala patriarhala, Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti), toate urmand – mai mult sau mai putin fidel – planul, structura si plastica monumentala si decorativa a bisericii lui Neagoe Basarab de la Arges. Alte biserici sunt in plan dreptunghiular alungit, avand spre rasarit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotnita (biserica manastirii Strehaia, bisericile din Golesti, Sf. Imparati din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Fagaras, Doicesti s.a.). exista insa si cateva biserici de plan trilobat care au un turn-clopotnita pe pronaos (schitul Cornet, biserica Coltea din Bucuresti).

In aceasta diversitate de modele arhitectonice se impun insa si unele elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stalpi sau coloane legate prin arcade, la inceput din caramida, apoi din piatra. Pridvorul deschis se generalizeaza catre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator, fiind unul din elementele specifice “stilului brancovenesc”.

In Moldova, al arhitectura traditionala se adauga numeroase forme artistice noi, imprumutate fie din Tara Romaneasca, fie din arta baroca, fie din Orientul caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea arhitecturii moldovenesti, care n-a mai izbuitit sa formeze un stil unitar. Se remarca apoi incercarea de fortificare a manastirilor si chiar a bisericilor de mir. Aceasta se datora distrugerii vechilor cetati moldovenesti de alta data, din ordinul turcilor, urmarindu-se ca lacasurile de inchiare sa contribuie, macar in parte, la apararea tarii.

Sirul monumentelor reprezentative din Moldova incepe cu Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu o inaltime neobisnuita (32 m., fata de 9,60 m. largimea), cu un bogat décor sculptural al turlei, in piatra, cu motive de origine orientala, cu un brau de piatra, cu aspect de funie rasucita, care incinge fatadele exterioare. Toate denota influenta baroca ce incepe sa se faca simtita in arhitectura moldoveneasca (mai tirziu inconjurata cu ziduri puternice de aparare de catre domnitorul Miron Barnovschi).

Aceeasi nota baroca de diversitate si somptuozitate se remarca si in arhitectura celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfantii Trei Ierarhi din Iasi, ctitoria lui Vasile Lupu. Fatadele ei exterioare sunt acoperite in intregime cu minutioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de inspiratie orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in benzi orizontale. Mesterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizati cu asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat – urmand planul Galatei – cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos.

Un alt monument din Iasi este biserica manastirii Golia, rezidita de Vasile Lupu, de mari proportii (39x13m., si 30 m. inaltime), cu sase turle, din care cele de pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se impletesc aici trei stiluri: cel bizantino-moldovenesc traditional (cu impartirea in cinci incaperi distincte, obisnuite la manastirile mari: pridvor, pronaos, gropnita, naos si altar), al Renasterii tarzii (decoratia exterioara, cu pilastri inalti, cu capiteluri corintice) si cel rusesc (sistemul de constructie al boltilor). Aceste trei biserici au servit ca model si pentru unele constructii ulterioare: Solca si Virnova (dupa Dragomirna), Cetatuia (dupa Trei Ierarhi, dar fara decorul exterior) si Casin (dupa Golia).

Un plan aparte prezinta biserica Sf. Sava din Iasi (1625), cu doua turle foarte joase, de aspect musulman, asa cum nu se mai intalnesc in arhitectura romaneasca, cu un turn – clopotnita cu aspect de fortareata, avand tainita si meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica fortificata Precista din Galati (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turn-clopotnita pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foisor.

Pe langa acestea, o seama de alte biserici moldovene continua planul triconc traditional (Bogdana, Agapia, Hlincea, Sf. Onufrie din Siret s.a.). Un element nou, caracteristic bisericilor moldovenesti din acest secol, il constituie turnul-clopotnita ridicat pe pridvor, de regula cu doua etaje: tainita si camera clopotelor.

Epoca fanariota (1711/15-1821) reprezinta o perioada de declin si in istoria artei romanesti. Se inregistreaza doar cateva biserici monumentale din Tara Romaneasca, in schimb picturi mai multe, care urmeaza traditiile scolii brancovenesti, dar putine realizari sculpturale, miniaturistice si din celelalte ramuri ale artelor decorative. In toate ramurile artei se constata o influenta a barocului, mult raspandit atunci in toate tarile Europei, iar catre sfarsitul veacului XVIII si inceputul celui urmator, influente ale stilului neoclasic. In schimb, in toate tarile romanesti s-a dezvoltat o arta “populara” autentic romaneasca, realizata de constructori, zugravi, iconari, iesiti din mediul taranimii si al preotimii de mir.

In ce priveste arhitectura asa cum spuneam mai sus, s-au ridicat acum putine biserici monumentale. Biserica Stavropoleos din Bucuresti impresioneaza prin exceptionala decoratie picturala si sculpturala, in interior si exterior, si prin pridvorul cu coloane de piatra, inspirat dupa palatul brancovenesc de la Mogosoaia. Ctitoriile preotilor, ale targovetilor si ale poporului de jos au continuat traditiile stilului brancovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat si dezvoltat, dand nastere unor noi creatii in arta medievala romaneasca, cu o tendinta de simplificare a procedeelor, cu putina decoratie sculptata.

In Moldova, in prima jumatate a secolului XVIII nu intalnim monumente reprezentative. Abia in ultimile patru decenii ale secolului mesterii locali au inceput sa caute anumite formule proprii, combinand cateva elemente din arhitectura Tarii Romanesti cu altele, de provenienta locala, si cu elemente de décor baroc si clasic, venite prin intermediul Rusiei si al Poloniei (bisericile Sfintii Teodori, Curelari, Talpalari, toate in Iasi s.a.).

Cele aproximativ 200 de biserici de lemn din Tara Romaneasca si peste 260 din Moldova, marea majoritate apartinatoare acestui secol, au fie un plan dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu un pridvor deschis, pe latura de sud sau de vest.

Arhitectura bisericeasca din Transilvania medievala prezinta o nota aparte. Bisericile romanesti din secolele XIII-XIV, care au supreavietuit pana azi – majoritatea ctitorii ale cnejilor locali-, sunt din piatra, de dimensiuni reduse si au un plan de “biserica-sala”, adica o nava longitudinala, in continuarea careia se afla absida altarului, mai scunda si mai ingusta, iar in partea vestica un turn – clopotnita, de regula cu acoperisul piramidal. Acestui stil romanic (nava), impleteit cu goticul (turnul inalt), ii apartin bisericile din Strei, Santamaria Orlea, Ostrov, pesteana, Criscior, Ribita – toate in jud. Hunedoara; Rimet, in jud. Alba s.a. Un stil aparte prezinta biserica din Densusu – jud. Hunedoara (sec. X-XIII), construita din pietre si lespezi funerare romane, al carei nucleu principal este naosul patrat, avand in mijloc patru stalpi (din altare romane votive) care sustin un turn masiv. Biserica din cetatea Coltului, in aceeasi zona, avea aspect de fortareata, cu o nava ingusta si un mic altar patrat, deasupra caruia se ridica un puternic turn fortificat, cu doua etaje, - la care se ajungea printr-o scara mobila din exterior, - cu un acoperis de piatra, in forma piramidala.

Presupunem ca primele biserici de lemn din Maramures vor fi avut aceeasi forma pe care o intalnim in secolele urmatoare, adica o nava centrala, turn inalt pe latura de vest, cu un pridvor (cerdac) la intrare. Alte biserici din lemn vor fi avut forma caselor taranesti din zona respectiva.

In secolele XVI si XVII s-a mentinut tipul de biserica – sala, de plan dreptunghiular, cu absida altarului la rasarit si un turn-clopotnita pe latura de apus. In schimb, biserica manastirii Prislop, rezidita in 1564 de domnita Zamfira, fiica lui Moise Voda a Tarii Romanesti, este in plan triconc, cu o turla pe naos, adica in stilul bisericilor muntene, ca marturie a neintreruptelor legaturi bisericesti si cultural-artistice dintre cele doua tari romanesti. Aceleasi constatari le putem face si pentru secolul al XVII-lea. Biserica din Turnul Rosu – Sibiu, ctitoria lui Matei Basarab, are un plan treflat, iar fatadele exterioare sunt separate de un brau de factura munteana. Biserica Sf. Nicolae din Fagaras, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu, are un pridvor deschis la intrare si turla pe pronaos, iar biserica manastirii Sambata de Sus, ctitoria aceluiasi domn, este de plan treflat, cu pridvor deschis la intrare, brau si turla pe naos, deci o serie de elemente specifice arhitecturii din Tara Romaneasca.

In secolul al XVIII-lea, dupa ce ortodocsii au fost nevoiti sa cedeze bisericile lor unitilor, si-au ridicat biserici noi, in functie de posibilitatile lor materiale. Numeroase biserici sunt ctitorite de negustori romani, ca o expresie a nazuintei lor de afirmare sociala si nationala. Predomina si acum stilul arhitectonic autohton, adica planul dreptunchiular, cu un turn-clopotnita pe fatada apuseana (Alba Iulia-Maieri, Cuvioasa Paraschiva din Rasinari, Saliste –Grui, Avrig, Sibiel, Topircea, toate in jurul Sibiului, Simon – Brasov etc.). Dar in a doua jumatate a secolului, in partile Sibiului si Brasovului isi face aparitia planul triconc de origine bizantina, venit din Tara Romaneasca.

Odata cu stapinirea Habsburgilor catolici in Transilvania si Banat, se face tot mai simtita prezenta stilului baroc in arhitectura laica si bisericeasca romano-catolica, influentand insa si pe cea ortodoxa. In acest stil au fost construite catedrala din Blaj, biserica Adormirea din Lugoj si a manastirii Sf. Simion Stalpnicul din Arad – Gai. Influente ale barocului se observa si la bisericile Sf. Treime din Brasov, “a lui Bob” si cea “din deal” in Cluj, biserica “cu luna” si Velenta din Oradea s.a.

Alaturi de acestea, s-au ridicat acum numeroase biserici de lemn, specific romanesti, pe tot cuprinsul teritoriilor intracarpatice. De regula sunt construite intr-un plan simplu, dreptunghiular, cu incaperi dispuse in lungime: pridvor, pronaos, naos si altar. Cele din Maramures si Tara Lapusului se caracterizeaza printr-un turn inalt deasupra pronaosului, terminat cu un coif – sageata; unele au si patru turnulete la baza coifului. Sunt renumite bisericile din Cuhea (azi Bogdan Voda), Dragomiresti (azi in Muzeul Satului din Bucuresti), Birsana, Oncesti, Rozavle, Botiza, Poienile Izei, Budesti, Giulesti, Calinesti, Moisei etc., toate in Maramures; Surdesti, Plopis, Valeni, Razoare, Rogoz, Libotin, Lapus, toate in Tara Lapusului; Cizer, Petrandu, Fildu de Sus, Zalnoc, Cehei, Poarta Salajului, Sinpetru Almasului, toate in Salaj (in acest judet sunt peste 60 de biserici din lemn); altele in partile Clujului, in judetul Hunedoara (peste 50), in Bihor – impresionante prin arhitectura si pictura (Rieni, Bradet, Tilecus s.a.) -, mai putine in Arad si Banat. Multe din aceste biserici din lemn sunt zugravite de mesteri populari din partea locului.

Ca si in cazul arhitecturii, pictura bisericeasca romaneasca s-a inspirat din cea bizantina. Cel mai amplu si mai insemnat ansamblu iconografic din epoca timpurie a artei medievale romanesti il constituie frescele din biserica domneasca din Curtea de Arges, realizate in perioada 1352-1377. Acest vast ansamblu pictural urmeaza – in linii mari – pictura bizantina din epoca Paleologilor, larg raspandita in Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), cu iradieri pana in nordul Rusiei, la Novgorod, imbogatata si cu elemente specifice fiecarei tari. Frescele de la Arges prezinta analogii cu cele ale bisericii Kahrie Djami din Constantinopol, dar si cu elemente din pictura sarbeasca. In pronaos a fost pictat si domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Spre sfarsitul secolului, se pastreaza un alt valoros ansamblu pictural in pronaosul Bisericii manastirii Cozia. Sunt interesante scenele din viata sfintilor (sinaxarul), precum si cele sapte sinoade ecumenice.

In Moldova nu s-au pastrat picturi din veacul al XIV-lea, dupa cum n-au ramas nici din timpul lui Alexandru Basarab. Presupunem ca unele din ctitoriile sale au fost totusi pictate, caci documentele din timpul lui pomenesc nume de zugravi (Nichita, Dobre si Stefan). In timpul lui Stefan cel Mare pictura bisericeasca a cunoscut o dezvoltare fara precedent. Se pastreaza pana azi frescele bisericilor din Lujeni, Voronet (altar si naos), Sf. Ilie de langa Suceava, Sf. Nicolae din Popauti – Botosani. Biserica din Balinesti, ctitoria logofatului Ion Tautu, a fost impodobita cu picturi de ieromonahul Gavril, primul zugrav cunoscut cu numele in epoca lui Stefan cel Mare, autorul uneia din cele mai remarcabile realizari artistice din tot Rasaritul ortodox. Se stie ca a fost pictata si Putna – probabil si alte ctitorii ale domnului, - dar acelea nu s-au pastrat.

Analiza picturilor din bisericile lui Stefan cel Mare arata ca in timpul lui a existat o preocupare permanenta pentru impodobirea lacasurilor de inchinare. Unitatea stilului si a planului iconografic dovedesc ca zugravii lui nu proveneau din afara hotarelor Moldovei, veniti fiecare cu conceptii si principii proprii, ci erau mesteri romani, formati in acelasi mediu artistic, adica in aceeasi “scoala” moldoveneasca de pictura. Se adauga la acesti zugravi de biserici si marii miniaturisti moldoveni din epoca lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare: Gavril Uric, Teodor Marisescu si atatia altii.

In secolul al XVI-lea, pictura in freasca a cunoscut perioada ei de apogeu. Bisericile manastirilor Dealu si Arges au fost impodobite de zugravul Dobromir, probabil un vlah sud-dunarean, unul din marii artisti ai evului mediu romanesc. De la Arges s-au pastrat tabloul votiv al familiei ctitorului, chipurile altor domni munteni, sfinti militari, ingeri (azi in Muzeul de Arta al Romaniei – Bucuresti). Ansambluri picturale deosebit de valoroase se pastreaza in bisericile manastirilor Stanesti, bolnita Coziei (David zugravul si ucenicul sau Raduslav), Snagov, Tismana ( un alt Dobromir, “din Tirgoviste”), Bucovat, Caluiu (grecul Mina). Se pastreaza si o serie de icoane pictate in acest secol, aflate azi fie in tara, fie in afara hotarelor ei.

In Moldova, pictura bisericeasca ajunge la perioada ei de maxima inflorire in timpul lui Petru Rares, cand s-au realizat cele mai ample ansambluri picturale din intreaga arta romaneasca. Acum, locul decorului de firide, arcade si ocnite, precum si al ceramicii smaltuite, obisnuite la monumentele lui Stefan cel Mare, a fost luat de pictura murala, ca unic mijloc de impodobire a exteriorului. Astfel de picturi aparusera mai de mult in Transilvania (Strei, Criscior, Ostrov), iar cercetari arheologice recente au dovedit ca vechea biserica de la Moldovita a fost pictata si in exterior in timpul lui Stefan cel Mare.

Pe langa picturile interioare ale unor biserici (Dobrovat, Sf. Gheorghe din Suceava, Sf. Dumitru din Suceava, Parhauti), sub Petru Rares s-au impodobit cu picturi exterioare bisericile Sf. Gheorghe din Hirlau (1530) – care s-au distrus la inceputul secolului nostru, - Probota (1532) si Adormirea din Baia (1532), din care se pastreaza urme slabe. In schimb, au ramas alte patru, ale caror picturi exterioare stirnesc admiratia tuturor vizitatorilor pana astazi: Humor, realizate de zugravul Toma din Suceava (1535), Moldovita (1537), Arbore, ctitoria parcalabului Luca Arbore din 1502, lucrate de “Dragos zugrav, fiul popii Coman din Iasi”, unul dintre cei mai mari artisti romani din toate timpurile, si Voronet, terminate in timpul pastoririi mitropolitului Grigorie Rosca (1547).

Dintre scenele cele mai reprezentative din aceste ansambluri picturale exterioare, consemnam Imnul Acatist, cu asediul Constantinopolului de catre persi din 626 (Humor, Moldovita, Arbore), Cinul, o impresionanta procesiune de ingeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici si cuviosi in atitudine de rugaciune (Humor, Moldovita, Arbore, Voronet), Arborele lui Iesei (Humor, Moldovita, Voronet), filozofii antici (Humor, Voronet), Judecata de apoi (Moldovita, Arbore si mai ales la Voronet). La Voronet, scena Judecatii de apoi constituie compozitia cea mai ampla si mai dramatica, cu mult superioara scenelor similare din alte biserici moldovene si cu nimic mai prejos decat celebra pictura cu acelasi subiect a lui Michelangelo din Capela Sixtina de la Vatican. Tot la Voronet, pe fatada sudica, sunt zugraviti Sf. Gheorghe, mitropolitul Grigorie Rosca. Daniil Sihastrul, 12 scene din viata Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, filozofii antici. Desfasurate pe un fond albastru, viu, inspirat din stralucirea naturii inconjuratoare, frescele de la Voronet – adevarate capodopere ale artei universale – incanta privirile prin farmecul de nedescris al culorilor, prin finetea desenului si prin frumusetea figurilor, redate cu talentul unui adevarat portretist.

Dintre picturile interioare ale celorlalte biserici intereseaza tablurile votive ale ctitorilor de la Humor, Moldovita si Arbore, sinoadele ecumenice (Humor, Arbore) si sinaxarul, cu 365 de scene din viata sfintilor, dupa zilele anului (Voronet). La toate se observa o serie de elemente specific moldovenesti (peisaje, costume, arme, obiecte de uz casnic, instrumente muzicale s.a.), inca o dovada ca mesterii zugravi erau autohtoni.

Marea epoca a picturilor moldovenesti s-a incheiat cu decoratia exterioara a Voronetului. O reinviorare a activitatii cultural-artistice s-a produs in timpul domniei lui Alexandru Lapusenanu, sub care s-au zugravit catedrala episcopala din Roman, biserica manastirilor Risca (de un grec din insula Zante), cu picturi de interior si exterior, biserica manastirii Slatina, probabil cele ale manastirilor Bistrita si Pingarati.

Catre sfarsitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictura exterioara din Moldova, la biserica manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor “testamentul artei clasice modovenesti”, dupa cuvantul francezului Paul Henry. A fost lucrata de doi romani, fratii Ioan si Sofronie (tot ei zugravind si interiorul). Picturile lor se remarca prin stralucirea coloritului, in care predomina verdele inchis, prin introducerea de elemente din natrua si mediul inconjurator. Intre scenele reprezentative exterioare se numara Arborele lui Iesei, cu filozofii “elini”, Imnul Acatist, Cinul, Scara Sf. Ioan Scararul, tema cea mai interesanta de la Sucevita (care va aparea si la Risca), iar intre cele interioare: scene din viata Mantuitorului si tabloul votiv (naos), viata lui Moise, in zeci de scene (gropnita), sinaxarul, vietile Sfintilor Gheorghe si Nicolae (pronaos), Judecata de apoi si viata Sf. Ioan cel Nou (pridvorul inchis).

Picturile exterioare ale acestor biserici, adevarate muzee in aer liber, sau “carti ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul Andre Grabar, au intrat de mult in circuitul valorilor universale, fiind cele mai reprezentative opere de arta medievala romaneasca.

Din acelasi secol dateaza si numeroase icoane (de pilda, cele 139 de la schitul Valeni, de langa Piatra Neamt, dispuse dupa schema iconografica traditionala si in alte biserici si manastiri).

Pictura din Tara Romaneasca a cunoscut un progres remarcabil in secolul al XVII-lea si inceputul celui urmator. Din imbinarea iconografiei traditionale, din secolele anterioare, cu unele influente venite din afara, mai ales din arta postbizantina athonita, zugravii romani au reusit sa realizeze, spre sfarsitul secolului, o arta cu trasaturi proprii, specific romaneasca, ce s-a mentinut si in secolul urmator. In timpul lui Matei Basarab se remarca frescele de al Arnota (zugravul Stroe) si Plataresti, icoanele de lemn de la Schitul Crasna – Gorj; in a doua jumatate a secolului, cele de la schitul Topolita – Mehedinti (Gheorghe “grecul” si Dima “romanul”), din biserica din Bajesti – Arges (cu remarcabile portrete datorate lui Tudoran zugravul) si din biserica satului Popesti – Vilcea.

O noua faza in istoria picturii din Tara Romaneasca s-a manifestat in cursul domniilor lui Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brincoveanu (1688-1714). Se remarca acum o amplificare a scenelor cu vieti de sfinti, se generalizeaza tema Judectii de apoi pe peretele de rasarit al pridvorului, tablourile votive se transforma in ample portrete de familie, in grup numeros; apar portretele mesterilor constructori. Se pot urmari acum doua directii distincte in pictura munteana: cea autohtona, reprezntata de zugravul Pirvu Mutu, si cea balcanica – athonita, reprezentata de grecul Constantinos. Pirvu Mutu (1657-1735), - care invatase mestesugul zugravitului la Cimpulung, apoi in Moldova-, a fost pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor, impodobind bisericile manastirilor: Margineni, Sinaia, Poiana, bisericile din Filipesti Tirg, Filipestii de Padure, Magureni, schitul Lespezi (toate in judetul Prahova), Mamul – Vilcea, Adormirea din Ramnicul Sarat, Bordesti – Buzau, Fundenii Doamnei si Coltea din Bucuresti, apoi Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria lui Brincoveanu. Cunoscator al principalelor monumente pictate din Tara Romaneasca si Moldova, la curent cu noile creatii picturale athonite, cu ale Renasterii italiene tirzii si cu ale barocului, Pirvu Mutu a realizat un stil propriu in pictura bisericeasca. El n-a excelat in temele bisericesti traditionale, ci mai ales in portrete, in galeriile sale de ctitori. Capodopera sa o constituie tabloul votiv de la Filipestii de Padure, care grupeaza – 55 de personaje – intreaga familie a Cantacuzinilor, barbati, femei, copii, cu fizionomii diferite, izbutind totusi sa dea un ansamblu omogen, o compozitie unitara. La Magureni sunt 60 de portrete. Tot asa de interesante sunt si autoportretele artistului (Filipestii de Padure, Rm. Sarat), ale unor clerici sau mesteri.

Zugravul grec Constantinos – integrat insa cu totul in mediul de viata romanesca-, a impodobit cu fresce biserica Doamnei din Bucuresti, biserica mare de la Hurezi (1693-1694), domneasca din Tirgoviste, de la Mogosoaia si cea a manastirii Cozia (cu exceptia ultimei, la toate celelalte are ca ajutor pe zugravul grec Ioan). A fost un bun cunoscator al artei postbizantine tarzii si al cele romanesti, al inovatiilor din pictura baroca, bun desenator, colorist si portretist, redand realist chipul omenesc, aducand innoiri in distribuirea scenelor si in tratarea traditionala. La Hurezi sunt doua teme majore, ambele in pronaos. Prima este iconografia imparatului Constantin cel Mare, patronul ctitorului, scena centrala fiind lupta acestuia cu Maxentiu la portile Romei, prin care voia sa reaminteasca puterea biruitoare a crucii. A doua este tabloul votiv, de fapt un impresionant cortegiu de personaje: neamul Basarabilor, al Cantacuzionilor, apoi membrii familiei lui Brincoveanu, cu domna Maria, cei patru fii si cele sapte fete. In pridvorul deschis, unde s-a zugravit scena Judecatii de apoi, exista o alta galerie de portrete, aceea a mesterilor care au lucrat la Hurezi. Zugravul Constantinos si ucenicii lui au lasat la Hurezi unul din ele mai izbutite ansambluri picturale romanesti, in care impresioneaza multimea si varietatea temelor, numarul mare de personaje in miscare, cu scene din viata, costume de epoca s.a. De aceea, pe buna dreptate scria bizantinologul francez Charles Diehl: “… aceste fresce sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arata romaneasca si, in acelasi timp, ele dovedesc continuitatea artei romanesti si a artei bizantine; ele arata stralucirea exterioara ce o da artelor domnia lui Constantin Brincoveanu”. Numerosi ucenici romani formati de Constantinos au zugravit celelalte lacasuri de la Hruezi: paraclisul, bolnita, schitul Sf. Apostoli si schitul Sf. Stefan. In felul acesta, s-a creat la Hurezi o “scoala” de zugravi, care a polarizat toate fortele creatoare locale si care a raspandit noul stil brancovenesc nu numai in Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. Aproape toti zugravii de la Hurezi au lucrat si la alte lacasuri refacute sau zidite in timpul lui Brancoveanu si sub urmasii sai imediati: biserica Sf. Nicolae din Fagaras, Surpatele, Govora, Polovragi, Cozia, Saracinesti, schitul Papusa, biserica Sf. Dumitru din Craiova s.a.

In Moldova in schimb in aceasta perioada nu avem lucrari reprezentative. La inceputul secolului s-a zugravit altarul si naosul bisericii mari de la Dragomirna, dupa care a urmat o perioada de criza. Domnitorii Miron Barnovschi (1626-1629) si Vasile Lupu (1634-1653) au cautat icoane si mesteri zugravi pentru bisericile lor, in Rusia. Nepretuita biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi a fost infrumusetata de trei zugravi din Moscova, trimisi de tarul Mihail Feodorovici, la cererea lui Vasile Lupu, ajutati si de catva romani (din picturile lor se mai pastreaza doar cateva fragmente). In a doua jumatate a secolului, biserica manastirii Cetatuia – ctitoria lui Gheorghe Duca – a fost impodobita de zugravul Gheorghe din Ianina, probabil un macedo-roman.

Secolul al XVIII-lea si inceputul celui urmator reprezinta ultima faza a picturii medievale romanesti. In Tara Romaneasca s-au continuat mult timp traditiile scolii brancovenesti de pictura. Numerosi mesteri zugravi din Tara Romaneasca au lucrat si in partile de sud ale Transilvaniei, in Banat si in Bihor, facand cunoscuta si aici pictura psot-brancoveneasca.

Dar in acest secol, in toate cele trei tari romanesti, s-a dezvoltat o arta cu caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale creatiei picturale romanesti de la sfarsitul evului mediu. Mesteri zugravi ridicati din randul calugarilor si preotilor de mir, in care apar o serie de elemente din viata contemporana: portrete de ctitori – tarani, tirgoveti, preoti-, unelte de munca, iar pe fatadele unor pridvoare sunt redati tigani ursari, scene de vinatoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende; in scena Judecata de apoi asupritorii taranimii apar in ceata celor pacatosi: turci, boieri, stringatori de biruri, circiumari; unele persoane biblice apar in portul romanesc specific zonei respective.

Zugravii lucrau singuri sau in grupuri, avand mai multi “ucenici”, care desprandeau mestesugul timp de mai multi ani. De multe ori mestesugul zugravitului se mostenea din tata in fiu, incat de multe ori se intalnesc cateva generatii de zugravi din aceeasi familie. In mai multe parti existau “scoli” sau centre de zugravi, in care se formau numerosi ucenici. Se pare ca una era la schitul Bunea – jud. Dimbovita. In 1778 s-a deschis o scoala de zugravi la Caldarusani, sub egida Mitropoliei, condusa de Ivan Rusul; in 1785 a luat fiinta o scoala de acelasi gen la Episcopia Rimnicului, condusa de Ioan “dascal de zugravi”. Elevul sau Mincu zugravul a deschis o scoala de zubravi, sub patronajul Mitropoliei, in jurul anului 1800.

In Transilvania ne retin atentia mai multe ansambluri picturale, dar si numele unor zugravi, inca din secolele XIV-XV. De pilda, in biserica din Treisingeorgiu s-au descoperit fragmente din pictura murala executata in anii 1313-1314, probabil de zugravul Teofil, pomenit intr-o inscriptie, dar peste un strat si mai vechi de zugraveala. Acesta din urma este considerat cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut in Romania. In 1408-1409, cu prilejul refacerii, biserica a fost rezugravita. La Rimet, tot pe un al doilea strat de pictura, s-a descoperit inscriptia care pomeneste numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului Mihul de la Crisul Alb. Tot din secolul al XIV-lea sunt si frescele bisericii din Strei, unde intalnim si primul autoportret al zugravului bisericii, din toata arta romaneasca (numele nu i-a putut fi catat exact pana acum). De asemenea, trebuie retinut faptul ca biserica din Strei a avut si picturi exterioare, din care se pastreaza azi doar fragmente (altele de la Criscior si Ostrov).

Pictura exterioara a bisericilor romanesti a aparut inaintea celor din Moldova, in a doua jumatate a secolului XIV, in Transilvania. Biserica din Suntamaria Orlea are picturi specifice artei bizantine din epoca Paleologilor, probabil executate in anul 1311. Alte ansambluri picturale dateaza din jurul anului 1400 in bisericile din Lesnic (cu o impresionanta scena a Judecatii de apoi), Criscior si Ribita (in amindoua, tablourile votive ale ctitorilor), iar cea de la Densus a fost impodobita cu fresce in anul 1443 de zugravul Stefan, se apre originar din Tara Romaneasca. Tot in secolul al XV-lea au fost zugravite bisericile din Cetatea Coltului, Ostrov, Zlatna, iar in Bihor, cele de la Seghiste, Tarcaita, Remetea, Tileagd s.a.

Potrivit aprecierii specialistilor, numai picturile bisericii din Suntamaria Orlea sunt influentate de arta bizantina din epoca Paleologilor, executate de un mester din sudul Dunarii, pe cand celelalte sunt realizate de mesteri romani, fie din partea locului, fie din alte tinuturi locuite de romani. Deci s-a ajuns la o creatie noua, cu trasaturi proprii, la o arta autentic romaneasca. Se poate vorbi – mai ales in primele decenii ale secolului al XV-lea – de o adevarata “scoala” de pictura locala in Transilvania, a carei dezvoltare sta in strinsa legatura cu afirmarea politica si militara a cnezatelor si voievodatelor romanesti din aceste parti.

Din secolul al XVI-lea se pastreaza putine picturi murale (de pilda, la Cetatea de Balta). Probabil a fost zugravita si biserica manastirii Prislop, ctitoria domnitei Zamfira. Se pastreaza, de asemenea, cateva icoane in diferite biserici.

In secolul al XVII-lea se cunosc putine lucrari de pictura bisericeasca, lucru explicabil daca ne gandim la conditiile politice, social-economice si religioase in care traia poporul roman (se adauga si faptul ca noua doctrina calvina nu recunostea cultul icoanelor). Se pastreaza ansamblul pictural de la biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, executat de zugravii Constantin si Stan. Probabil biserica din Turnu Rosu a fost zugravita de mesteri trimisi de Matei Basarab, iar la biserica Sf. Nicolae a lucrat zugravul Preda cu fiii sai, trimisi de Constantin Brincoveanu; probabil tot atunci se vor fi zugravit si biserica manastirii Simbata de Sus si biserica din Ocna Sibiului, ctitoriile aceluiasi domn.

In secolul al XVIII-lea se intalnesc numerosi mesteri populari care au lucrat mai ales la bisericile din partiel Brasovului, Sibiului si Fagarasului. In Rasinari, de pilda, intalnim o serie de zugravi in tot cursul secolului al XVIII-lea, unii din ei activind si in Tara Romaneasca (preotul Ivan, fratii Iacob si Stan s.a.). alti zugravi lucrau in Muntii Apuseni, in partile Clujului si Salajului.

In Maramures, multe din bisericile de lemn au fost infrumusetate de mesteri zugravi ridicati din mijlocul taranimii (zugravelile erau facute pe panza aplicata apoi pe grinzile bisericii). Scena cea mai interesanta era a Judecatii de apoi, in care intre cei osinditi la chinurile iadului apar si localnici, indepartati de preceptele moralei crestine (desfrinati, betivi, fumatori, carciumari) sau exploatatori ai poporului roman (nobili, turci, tatari).

In Banat, pictura bisericeasca a fost dominata, aproape o jumatate de veac, de personalitatea lui Nedelcu Popovici Zugravul, care a pictat numeroase biserici si icoane. Diaconul oltean Vasile Alexievici, stabilit in Sredistea Mica, a zugravit numeroase biserici din Banat, dar a pregatit si numerosi tineri in mestesugul zugravelii.

Consemnam aci si aparitia icoanelor pe sticla in Transilvania (desi s-ar parea ca este o indeletnicire mai veche). Cel mai vechi si cel mai important centru a fost satul Nicula, in apropiere de Gherla. In a doua jumatate a secolului se intalnesc si alte centre: Alba Iulia – Maieri, Laz, Rahau, toate in jud. Alba; Poiana Sibiu; in Scheii Brasovului etc. Arta zugravirii de icoane pe sticla se invata pe langa un mester mai priceput sau in familie. Se dezvolta acum si xilogravura populara (icoane pe hartie) in satul Hasdate, langa Gherla.

Paralel cu arhitectura si pictura, in tarile romane s-au dezvoltat si artele decorative: sculptura, broderia, argintaria, ceramica. Sculptura in piatra a avut doua izvoare de inspiratie: bizantino-oriental si apusean. Sunt semnificative decorul sculptat de pe fatada bisericii manastirii Cozia, diferite lespezi funerare (Curtea de Arges, Cozia s.a.). in Moldova intalnim o sculptura in sil gotic care decoreaza portalurile si ferestrele unor biserici, precum si lespezi funerare sculptate (in biserica Sf. Nicolae din Radauti, unde au fost puse lespezi pe mormantele inaintasilor lui Stefan cel Mare, la Putna, pe mormantele lui Stefan cel Mare si ale familiei lui etc.).

Cunoscuta fiind inclinarea taranului roman pentru inflorituri sau crestaturi in lemn, presupunem ca vechile biserici si manastiri vor fi avut numeroase piese sculptate in lemn: timple, scaune arhieresti sau domnesti, strani, usi de intrare, cruci etc. de multe ori pe timple sau pe scaunele domnesti si arhieresti se punea o poleiala de aur. Din nefericire, din aceasta perioada se pastreaza o singura piesa sculptata in lemn: usile paraclisului de la biserica manastirii Snagov (1453). Presupunem ca au luat nastere mici ateliere de sculptura in lemn in multe manastiri.

Sculptura in piatra a cunoscut o inflorire maxima la inceputul secolului al XVI-lea in Tara Romaneasca. Decoratiile fatadelor de la Dealu si Arges au constituit, pentru mai bine de un secol, un permanent izvor de inspiratie pentru artistii din Tara Romaneasca. Piatra de mormant a lui Neagoe Basarab de la Arges va constitui prototipul lespezilor funerare din Muntenia pentru tot secolul al XVI-lea si o parte din cel urmator. Dar cea mai izbutita lespede funerara din toata arta romaneasca veche este cea a domnitorului Radu de la Afumati, in aceeasi biserica; pe cimpul central este redat voievodul calare, iar sub el se afla o inscriptie in care-i sunt consemnata faptele si luptele, o adevarata pagina de cronica.

In Moldova se gasesc numeroase pietre funerare si steme sculptate in piatra, mai ales in ctitoriile lui Petru Rares. Tot in Moldova se pastreaza din acest secol un mare numar de piese sculptate in lemn (iconostase, scaune domnesti si arhieresti, strani, tetrapoade, cruci etc.), cu o ornamentatie bogata cu motive variate, unele de factura populara. Se cunosc si cateva nume de “mesteri”; “Cozma maistru”, “popa Nichifor” de la Neamt, “maistrul” Dosoftei, “popa Gavril” din Suceava.

Sculptura in piatra in Tara Romaneasca cunoaste o noua faza a evolutiei sale in secolul al XVII-lea. Acum, repertoriul ornamental, din secolul anterior – de regula geometric – a fost inlocuit treptat cu o luxurianta ornamentatie florala de tip occidental. Sunt reprezentative pentru noul stil mai ales portalurile, lespezile de mormante si stalpii pridvoarelor de la ctitoriile brancovenesti. Se cunosc si cateva nume de sculptori: Grigorie Cornescu (Arges), Vucasin Caragea (Hurezi), Lupu Saratan (ctitoriile lui Mihai Cantacuzino) s.a.

Daca in domeniul picturii nu avem opere reprezentative in Moldova, in schimb, sculptura in piatra a cunoscut o inflorire neobisnuita: decoratia sculptata a intregului exterior al bisericii Sf. Trei Ierarhi, Dragomirna, Golia, pietre de mormant, pisanii in care apare si stema tarii etc.

Sculptura in lemn cunoaste, acum, o perioada de afirmare tot in Tara Romaneasca. Printre exemplarele remarcabile se numara timplele unor biserici (la schitul Crasna-Gorj, la Bolnita Bistritei, in timpul lui Matei Basarab, Filipestii de Padure, Arnota, Hurezi, Coltea, Fedelesoiu), iar in Transilvania, timplele bisericilor Sf. Nicolae din Fagaras si a bisericii din Bungrad, langa Sibiu, ridicata de negustori macedo-romani (azi in apela Institutului teogolgic din Sibiu).

In secolul al XVIII-lea, putem mentiona doar sculpturile in piatra de la biserica Stavropoleos din Bucuresti. In Transilvania se pastreaza numeorase piese sculptate in lemn in diferite biserici parohiale.

Broderia medievala romaneasca si-a luat modelul principal de inspiratie tot din arta bizantina. Un fragment de broderie s-a descoperit la Dinogetia-Garvan (secolele XI-XII). Fara indoiala ca lacasurile de inchinare din secolele XIV-XV au fost inzestrate si cu odoarele necesare: odajdii diaconesti, preotesti si arhieresti; procovete, epitafuri, dvere, prapuri, acoperaminte de mormant etc., dar au ajuns prea putine la noi. Dintre piesele reprezentative mentionam: un epitrahil (cu 10 medalioane cu chipuri de sfinti) si o bedernita, ambele de la Tismana (c. 1380-1389), un epitaf din 1428 si un epitrahil de la Alexandru cel Bun, cu 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, inclusiv portretele lui Alexandru cel Bun si al sotiei sale Marina, cele mai vechi portrete voievodale cunoscute in broderia romaneasca.

Din timpul lui Stefan cel Mare dateaza mai multe epitrahile lucrate pentru manastirea Putna (unul avea 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, plus portretele domnitorului si al fiului sau Alexandru), o serie de dvere pentru Putna (una avand brodate chipurile lui Stefan cel Mare si al doamnei Maria Voichita), acoperamantul de mormant al Mariei de Mangop, a doua sotie a lui Stefan, pe care este brodata ea insasi, cu ochii inchisi si mainile incrucisate pe piept. Toate aceste piese erau brodate fie in manastirile de calugarite, fie in familiile domnesti sau ale marilor dregatori.

Secolul al XVI-lea reprezinta si o perioada de inflorire a broderiei in ambele tari extracarpatice. Multimea si varietatea pieselor de broderie – ca si elementele specific romanesti, diferite de broderia bizantino-balcanica- duc la presupunerea ca existau ateliere organizate, desigur pe langa manastirile de calugarite. Se pastreaza un mare numar de epitrahile si dvere de la ctitoriile lui Neagoe Basarab, iar la sfarsitul secolului, de la boierii Buzesti (unele piese au ajuns in Moscova, Athos, Meteora etc.). alte dvere si epitafe au fost lucrate pentru ctitoriile domnilor moldoveni din acest secol. De o mare valoare istorico-artistica sunt cele doua acoperaminte de mormant de la Sucevita, pe care sunt infatisati Ieremia si Simion Movila († 1606 si 1609), cel dintai ca om viu, imbracat intr-o frumoasa mantie de brocart, iar al doilea cu ochii inchisi, cu mainile incrucisate pe piept, intr-o haina de brocart si cu coroana voievodala pe cap. De notat ca pe multe din epitrahilele si dverele din acest secol sunt redate protretele donatorilor.

Din secolul al XVII-lea se pastreaza alte piese deosebite de broderie: epitrahile, epitafe, mai ales la ctitoriile brancovenesti, iar in Moldova, cateva vesminte litrugice (de pilda, epitrahilul si sacosul marelui mitropolit Varlaam, acoperamintele de mormant din biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi s.a.).

In secolul al XVIII-lea – ca si in cazul altor ramuri ale artei – broderia a fost in vadit declin.

Presupunem ca unele din manastirile voievodale din Tara Romaneasca si Moldova vor fi avut si mici ateliere de argintarie, in care se lucrau obiecte de cult: cadelnite, discuri, potire, chivoturi, sfesnice, dichere, trichere etc., la care se adauga clopotele din bronz. Dar cele mai multe erau comandate de mesterii din Sibiu, Brasov si Bistrita, sau la mesterii din Banat. Avem date sigure ca o serie de obiecte liturgice din argint – mai ales pentru ctitoriile Cantacuzinilor si ale lui Constantin Brancoveanu – erau lucrate la Brasov, Sibiu, sau de mesteri din Chiprovat, in Bulgaria. Multe din obiectele de acest gen au ajuns in posesia unor asezaminte bisericesti din Rasarit, ca urmare a daniilor facute acestora de catre domnii romani.

3. ARTA BISERICEASCA IN SECOLUL AL XIX-lea (epoca moderna)

Perioada de declin a artei romanesti, inceputa din secolul al XVIII-lea, a continuat si in prima parte a perioadei de care ne ocupam. S-au construit putine biserici monumentale, majoritatea fiind de proportii reduse, ridicate din jertfele materiale ale preotimii de mir, ale negustorilor, meseriasilor si credinciosilor tarani. Datorita contactului cu cultura occidentala au fost adusi in tara numerosi mesteri si arhitecti straini, cei mai multi de origine germana, care introduc un stil cu totul strain de arhitectura de pana atunci. Astfel, ia nastere un stil hibrid neo-gotic (de pilda, la biserica Sf. Spiridon Nou din Bucuresti). Se face simtita si influenta stilului neoclasic, adus din Rusia, mai intai in Moldova, apoi in Tara Romaneasca. Abia catre sfarsitul secolului si inceputul celui urmator, are loc reintoarcerea la arta romaneasca traditionala si restaurarea ctitoriilor voievodale de altadata, desi uneori necorespunzatoare. In schimb, in toate tinuturile romanesti s-a dezvoltat o arta bisericeasca de factura populara, cu mesteri constructori si zugravi din popor – preoti, calugari, dar mai ales tarani.

In arhitectura, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si prima jumatate a celui de al XIX-lea s-a dezvoltat neoclasicismul. Acestui stil ii apartin bisericile din Letcani – Iasi (1795), cu o forma complet circulara, unica in tara in acest gen, Sf. Haralambie, Sf. Spiridon si Banu, toate in Iasi, in primii ani ai secolului XIX. Noul stil a fost continuat cu biserica manastirii Frumoasa din Iasi (1836-1839), cu fatade clasice, frontoane si patru coloane la intrare, pilastri etc. catedrala mitropolitana din Iasi, - inceputa in 1833, terminata abia in 1880-1887, sub conducerea arhitectului Alexandru Orascu, ultimul reprezentant al clasicismului in Romania -, are un plan inspirat de constructiile tarzii ale Renasterii italiene, in forma unei mari bazilici, cu patru turle, inconjurate la bazele lor de ansambluri de coloane inalte, cu capiteluri sustinand frontoane, in stilul “Empire” rusesc, iar pe latura de rasarit sunt sase coloane cu capiteluri, sustinand un fronton.

In Tara Romaneasca apartine stilul neoclasic biserica “Tei” din Bucuresti, zidita in 1833 de Grigorie IV Ghica. In forme clasice au fost refacute bisericile Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe Nou, ctitoria lui Brancoveanu, ambele in Bucuresti.

Catre sfarsitul secolului se observa o revenire la stilul romanesc traditional, bizantino-muntean: bisericile Sf. Apostoli Petru si Pavel din Constanta, Domnita Balasa si Sf. Voievozi din Bucuresti, catedrala episcopala din Galati, biserica manastirii Sinaia, bisericile din Hirsova, Turnu Magurele s.a. De altfel, cele mai multe biserici din mediul rural erau construite in stilul traditional romanesc, cu reminiscente ale stilului lui Stefan cel Mare in Moldova (turle, contraforti) sau ale stilului brancovenesc in Tara Romaneasca (pridvorul deschis pe latura de apus).

Pe la mijlocul secolului trecut a inceput si o actiune de restaurare a unor vechi manastiri din Tara Romaneasca (Tismana, Bistrita, Dealu). Din nefericire, lucrarile au fost incredintate unor arhitecti straini, necunoscatori ai artei romanesti traditionale, care au denaturat – total sau partial – aspectul initial al acestor monumente.

Acelasi lucru s-a petrecut spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, cand s-a incredintat arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy, restaurarea bisericii manastirii Arges, a bisercii Sf. Trei Ierarhi si Sf. Nicolae domnesc din Iasi, Sf. Dumitru din Craiova si a fostei catedrale mitropolitane din Tirgoviste. Trei dintre acestea (“Mitropolita” din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Iasi si Sf. Dumitru din Craiova) au fost daramate in intregime, construind monumente noi, dar inspirandu-se din formele vechi arhitectonice si din motivele lor decorative. Celelalte doua monumente au suferit putine modificari de ordin arhitectural. Au fost inlaturate zidurile inconjuratoare si clopotnitele, acolo unde existau. Impodobirea tuturor celor cinci biserici a fost incredintata unor straini, necunoscatori ai artei bizantine traditionale, care au facut o pictura noua.

Tot asa au fost restaurate cateva vechi monumente din Bucovina (Putna, Mirauti, Sf. Ioan din Suceava), de catre arhitectul vienez Karl Romstorfer, modificand mult forma lor initiala.

In a doua jumatate a secolului trecut, marile valori artistice au inceput sa preocupe tot mai mult pe carturarii de atunci. In 1880 a luat fiinta Comisia arheologica, sub conducerea lui Alexandru Odobescu, iar in anii urmatori s-au intocmit cateva legi privind conservarea monumentelor istorice (s-au facut si cateva restaurari corespunzatoare: Stavropoleos, Cetatuia, Sinaia, Sf. Gheorghe din Botosani). In 1913 s-a creat Comisiunea Monumentelor Istorice, care s-a ocupat cu conservarea si punerea in valoare a patrimoniului artistic, precum si publicarea de studii de specialitate in Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (din 1908).

In Transilvania, s-a urmat planul obisnuit de biserica-sala, cu un turn-clopotnita, deasupra pridvorului, pe latrua apuseana. Bisericile de lemn aveau, de regula, acelasi plan. La bisericile din Banat, Arad si Bihor se observa influenta barocului, mai ales in forma turlelor si in ornamentatia exterioara (catedralele episcopale din Oradea si Arad, biserica Pogorirea Duhului Sfant din Lugoj s.a.).

Stilul bizantin, necunoscut in Transilvania pana in primii ani ai secolului nostru, incepe cu catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), care urmeaza, la scara redusa, fireste, planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, dar cu doua turnuri masive, de factura gotica, la intrare.

In pictura bisericeasca au existat, paralel, doua curente: cel bizantino-roman traditional, in fresca, gen cultivat de zugravii si iconarii din mediul rural si din orasele de provincie, si cel apusean, inspirat de arta Renasterii italiene, practicat de pictorii cu studii facute in Apusul Europei, predominant in a doua jumatate a secolului.

Primul gen a fost reprezentat de Nicolae Pocovnicu († 1842), zugrav al biserici si de icoane, cu o bogata activitate in Bucuresti si imprejurimi (catedrala mitropolitana, Domnita Balasa s.a.). Nicolae Teodorescu († 1880), cu o activitate de peste 50 de ani, a zugravit numeroase biserici in eparhia Buzaului (catedrala episcopala , Ciolanu, Ratesti, Berca). A deschis si o scoala de zugravi in incinta Episcopiei, in care a format numerosi “ucenici”: Dimitrie Teodorescu (a zugravit peste 40 de biserici), Costache Dumitrescu, Belizrie Paraschivescu, nepotul sau de sora Gheorghe Tattarescu s.a. Numerosi alti zugravi – fie calugari sau preoti de mir, fie mireni – au activat in alte parti ale Romaniei de atunci.

Pictura in ulei, influentata de Renasterea italiana, a patruns in Moldova prin Eustatie Altini († 1815), se pare un macedo-roman, cu studii la Viena, care a pictat mai multe biserici din Moldova (Banu si Sf. Spiridon din Iasi, catedrala din Roman), iar dupa 1812 a condus o “scoala de arte frumoase” in cadrul Academiei domnesti din Iasi.

Pictura noua, inspirata din Renasterea italiana, predomina in a doua jumatate a secolului, datorita “pictorilor academici”, cu studii in Apusul Europei, care iau treptat locul vechilor zugravi proveniti din randul clerului si al credinciosilor. Intre reprezentantii ei se numara brasovenii Constantin Lecca (biserici in Craiova si Bucuresti) si Misu Popp (biserica schitului Frasinei, cateva in Bucuresti si mai multe in jurul Brasovului). Nicolae Grigorescu (838-1907), unul dintre “clasicii” picturii romanesti, a impodobit in tinerete bisericile din Puchenii Mari – Prahova si ale manastirilor Zamfira si Agapia. La Agapia (1858-1861), locul sutelor de scene si personaje obisnuite in iconografia moldoveneasca traditionala a fost luat de compozitii mari, cu un numar redus de personaje. Unele scene si personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale Renasterii italiene, dar pentru cele mai multe Grigorescu s-a folosit de modele vii (calugari, calugarite, taranci, copii), pe care le-a redat in marime naturla, cu miscari pline de gratie. Prin executia tehnica, armonizarea cromatica, expresivitatea personajelor, Grigorescu a lasat la Agapia cea mai izbutita realizare picturala in stil neoclasic din toata arta bisericeasca romaneasca.

Gheorghe Tattarescu (1820-1894) considerat cel mai mare pictor bisericesc neoclasic, a pictat peste 60 de lacasuri de inchinare, - multe in Bucuresti. Cea mai izbutita realizare a lui este catedrala mitropolitana din Iasi (1884-1886), cu peste 250 de scene si icoane, legate mai ales de viata si activitatea Mantuitorului, la care se adauga figuri de ingeri si motive ornamentale, toate in stilul Renasterii italiene.

La acestia se adauga alti pictori romani, ca Petru Alexandrescu, Ioachim Pompilian, George Demetrescu-Mirea, G. Stoenescu, Stefan Luchian (a lucrat impreuna cu Constantin Artachino), in Bucovina, Epaminonda Bucevschi, precum si cativa straini (francezi, danezi, polonezi) care au pictat bisericile restaurate de Andre Lecomte du Nouy, cei din urma introducand si o serie de elemente straine. In curentul general clasicist care predomana atunci in arta romaneasca, preotul Vasile Damian († 1915) s-a reintors la vechea zugraveala in fresca, in stil bizantin traditional, dar fara sa fie inteles si ajutat de contemporanii sai.

In teritoriile intracarptice au activat numerosi zugravi proveniti din mijlocul taranimii. Asa au fost zugravii din familia Grecu din Sasaus – j. Sibiu, care si-au format un stil propriu, din imbinarea celui bizantin cu elemente decorative transilvanene, zugravind biserici din zona Sibiu – Fagaras, aproape sapte decenii, Ioan Laposan in Bihor, Toader Hodor in Maramures, preotul Gheorghe Bila in partile Aradului. In Banat, in prima jumatate a secolului, intalnim o pictura mediocra, inspirata de multe ori dupa modele apusene, iar in a doua jumatate a aceluiasi secol s-au impus Gheorghe Putnic din Biserica Alba, Filip Matei din Bocsa, care a pictat vreo 50 de biserici banatene, Gheorghe Baba, Bartolomeu Delliomini si altii.

Intre pictorii “academici” transilvaneni mentionam pe Constantin Lecca si Misu Popp (cea mai insemnata lucrare a acestuia la biserica Adormirea din Satulung – Brasov), dar mai ales pe Octavian Smighelschi († 1912), care a pictat cupola, pandantivii si iconostasul catedralei din Sibiu si alte cateva biserici. El a creat un nou gen de pictura, numit neobizantin, caci la fondul bizantin traditional a adaugat felurite elemente ale Renasterii si motive din arta populara romaneasca. Intre “academicii” din Banat mentionam pe Mihail Velceleanu, Constantin Daniel (mai mult biserici sarbesti) si Nicolae Popescu.

Artele decorative nu mai cunosc lucrari de valoare. Spre sfarsitul secolului, in marile biserici, indeosebi in cele restaurate de Andre Lecomte du Nouy, mobilierul (scaune arhieresti, strane, candelabre) si obiectele de argintarie erau comandate peste hotare si lucrate in stiluri apusene (romanic, gotic al Renasterii, baroc). Se introduc vitraliile, necunoscute pana atunci in arta romaneasca (la catedrala din Iasi s.a.). Se executa insa lucrari de sculptura si in stilul traditional romanesc. Broderia nu mai cunoaste piese care sa poata fi puse alaturi de cele din secolele anterioare.

In schimb, in Transilvania s-a raspandit si mai mult vechiul mestesug al zugravirii de icoane pe sticla. Cel mai insemnat centru a ramas tot la Nicula, apoi in cateva sate din jurul Sebesului, Sibiului si Fagarasului. Se cunosc multe nume de “iconari” barbati si femei.

4. ARTA BISERICEASCA IN PERIOADA CONTEMPORANA (1918-1985)

Dupa 1918, anul formarii statului national roman unitar, s-au ridicat biserici noi - adevarate monumente de arta – in toate partile tarii dar mai ales in orasele din Transilvania si Banat. Intre acestea se numara catedralele episcopale din Alba Iulia, Cluj si Timisoara (din 1974 mitopolitana), apoi biserici in Cluj (Sf. Nicolae), Satu Mare, Baia Mare, Huedin, Turda, Cimpia Turzii, Tirgu Mures, Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Medias, Sighisoara, Blaj, Orastie, Hunedoara, Arad, Resita, Jimbolia, Anina, Timisoara (cartierele Mehala si Josefin). In vechea Romanie consemnam bisericile: Madona Dudu din Craiova, Sf. Silvestru si Sf. Dumitru – Colentina din Bucuresti, Sf. Apostoli din Tg. Jiu, Sf. Gheorghe din Buzau, Sf. Treime din Braila, cateva biserici din Galati, Sf. Ingeri si Sf. Imparati din Constanta, Precista din Piatra Neamt, Sf. Nicolae din Pipirig-Neamt, ctitoria patriarhului Nicodim si sute de alte biserici in mediul rural. Majoritatea acestora sunt concepute in stil bizantin traditional, chiar si in Transilvania unde era aproape necunoscut; altele sunt in stilul bisericilor lui Stefan cel Mare (catedrala din Timisoara, Precista din Piatra Neamt) sau cu influente apusene. Planul lor a fost conceput de arhitecti de renume, ca Dumitru Ionescu – Berechet, de la Patriarhie, care a intocmit planurile a peste o suta de biserici, George Cristinel (catedrala din Cluj, bisericile din Orastie, Blaj etc.), Victor Stefanescu (catedrala din Alba Iulia), Ioan Traianescu (catedrala din Timisoara, biserica din Turda), Victor Vlad, George Matei Cantacuzino si altii.

Aproape toate bisericile amintite mai sus au fost impodobite cu picturi in fresca sau tempera de catre cei mai renumiti pictori ai timpului, continuand traditiile artei bizantino-romanesti. Intre acesti pictori mentionam cateva nume de seama: Costin Petrescu (catedrala din Alba Iulia, bisericile bucurestene Mihai Voda, Sf. Silvestru, Sf. Dumitru-Colentina), Dimitrie Belizarie (catedrala patriarhala, biserica mare de la Caldarusani, “Mitropolia” din Tirgoviste, Sf. Vineri-Hereasca din Bucuresti, Turda, Medias, Orastie, Miercurea Ciuc etc.), Anastasie Demian (catedralele din Timisoara si Caransebes, partial cea din Cluj, Sighisoara etc.), Dumitru Norocea (Madona Dudu din Craiova, paraclisul de la manastirea Curtea de Arges), Stefan Constantinescu (Bunavestire – Lacul Tei din Bucuresti, Hunedoara-centru, altele in judetul Ialomita), Iulian Toader, cu peste 30 de biserici in partile Aradului, si multi altii.

O serie de biserici romanesti s-au ridicat in afara hotarelor tarii: parohiile romanesti din Statele Unite, Canada si din Banatul iugoslav, la Sofia si Ierusalim, toate in stil traditional romanesc sau cu influente ale artei din tarile respective.

In transilvania si Banat s-au infiintat cateva manastiri ori au fost readuse la viata unele din cele distruse in secolul al XVIII-lea. Asa au fost: Simbata de Sus in Tara Fagarasului, refacuta prin stradaniile mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron, Rimet – j. Alba, Rohia, in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc – jud. Bihor, deschisa la staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, Timiseni in Banat.

In diferite manastiri s-au deschis ateliere de covoare si vesminte preotesti, iar la Patriarhie s-au deschis ateliere pentru confectionarea de vesminte si obiecte de argintarie si sculptura. In cateva manastiri si la unele centre eparhiale s-au deschis muzee bisericesti.

Arta bisericeasca dupa 1948. Intre realizarile majore din timpul pastoririi patriarhilor Justinian si Iustin se inscrie si actiunea de construire a unor noi lacasuri de inchinare. In acelasi timp, s-a inceput o actiune organizata si sustinuta – cu cheltuiala Bisericii si a Statului – pentru restaurarea arhitectonica si picturala a vechilor monumente istorice bisericesti, spre a fi puse in adevarata lor valoare. Amintim aici doar pe cele mai reprezentative: catedrala patriarhala, manastirile Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogirla, Caldarusani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Viforita, bisericile bucurestene Domnita Balasa, Sf. Spiridon Nou, Curtea Veche, Coltea, Radu Voda, - toate in Arhiepiscopia Bucurestilor -; catedrala mitropolitana din Iasi, manastirile Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Bistrita, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevita, Moldovita, Humor, Cetatuia, bisericile: Voronet, Sf. Trei Ierarhi din Iasi, Sf. Gheorghe din Hirlau etc. – in Arhiepiscopia Iasilor; mainastirile Tismana, Strehaia, Polovragi, Jitianu, Gura Motrului, Linici, in Arhiepiscopia Craiovei; manastirile Cozia, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn, Cotmeana, schitul Cornet, biserica Sf. Gheorghe din Pitesti, in Episcopia Rimnicului si Argesului; catedrala episcopala si manastirile Ciolanu si Ratesti, in Episcopia Buzaului; manastriea Cocos, biserica Precista din Galati, in Arhiepiscopia Tomisului si Dunarii de Jos etc. In Transilvania, Maramures si Banat s-au facut lucrari de restaurare si consolidare la bisericile de lemn (Cuhea, Ieud, Plopis, Surdesti etc.), la unele din bisericile de piatra din judetul Hunedoara (Densus, Trei, Streisingeorgiu), la manastirile Prislop, Rimet si Hodos-Bodrog.

In cele mai multe manastiri, la cateva centre eparhiale dar si la unele biserici de mir, s-au amenajat peste o suta de muzee sau colectii de obiecte bisericesti. Cele mai inzestrate sunt cele de la Putna, Dragomirna, Moldovita, Sucevita, Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Sf. Trei Ierarhi – Iasi, Sinaia, Caldarusani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Jitianu, Simbata de Sus (icoane pe sticla), biserica Sf. Nicolae din Schei, parohia Sibiel (icoane pe sticla), centrele eparhiale Cluj-Napoca si Oradea, manastirea Sf. Simion Stalpnicul din Arad – Gai, catedrala din Timisoara si multe altele.

In acelasi timp s-au ridicat numeroase biserici noi, pictate si inzestrate cu toate cele necesare. De asemenea au fost refacute si infrumusetate biserici mai vechi. Intre cele nou construite – adevarate monumente de arhitectura – consemnam aci bisericile: Sf. Elefterie, Parcul Domeniilor si Militari din Bucuresti, Sf. Gheorghe din Tecuci, Sf. Nicolae din Sulina, Sf. Nicolae din Sibiu, cele din Radauti, Tirnaveni-Mures, Ghelari-Hunedoara, Bogata Olteana-Brasov, Sf. Gheorghe-Covasna, Timisoara-Fratelia, Racari-Dimbovita, Sotinga-Dimbovita, Fetesti-Ialomita, Ciocirlia-Constanta, Pascani-Iasi, Boroaia, Iaslovat si Voronet in jud. Suceava, Valea Draganului-Cluj, Baia Sprie, Strimtura, Ieud si Botiza in jud. Maramures, Lucaceni-Satu Mare, paraclisul si biblioteca manastirii Rohia, o biserica noua la manastirea Rimet etc.

In ultimii ani, in cpitala tarii s-au desfasurat vaste lucrari de sitematizare si modernizare a orasului. Datorita grijii pentru pastrarea si ocrotirea ptrimoniului nostru national, unele biserici, cladiri si monumente de valoare deosebita, aflate in zonele de sistematizare, au fost mutate, printr-o metoda originala romaneasca de translare. Astfel au fost mutate pe noi amplasamente bisericile: Schitul Maicilor, Olari, Sf. Ilie-Rahova si Mihai Voda, precum si cladirea administrativa sinodala din incinta Manastirii Antim.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul picturii bisericesti, caci din 1948 incoace au fost pictate sau restaurate pictural sute de biserici pe intreg cuprinsul tarii, de catre un corp de pictori si zugravi bisericesti, formati sub indrumarea directa a Bisericii. Mentionam ca in 1950 s-a organizat Comisia de pictura bisericeasca, a Patriarhiei, care se ocupa cu recrutarea, foramarea si promovarea pictorilor si zugravilor bisericesti, precum si de toate lucrarile de pictare a bisericilor ortodoxe sau la restaurarea si spalarea picturilor vechi.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul artelor decorative.

In vederea dezvoltarii artelor decorative, Patriarhia a organizat o serie de ateliere noi, iar cele vechi au fost reorganizate si inzestrate cu aparatura moderna. La manastirea Plumbuita exista ateliere de sculptura, de timplarie mecanica si manuala, de preparat tamaie si o sectie de turnat clopote. Alte ateliere sunt in manastirile de maici: Pasarea (odajdii, obiecte din metal), Tiganesti (stofe pentru odajdii si covoare), Ghigiu si Ciorogirla (rame pentru icoane), Agapia, Varatec si Rimet (covoare), Prislop (icoane pe sticla si lemn), Simbata de Sus (de calugari, - icoane pe sticla). In toate aceste manastiri muncile de confectionare a pieselor mentionate aci sunt indeplinite de calugari sau calugarite. In felul acesta, ei continua traditiile de veacuri ale manastirilor romanesti, de rugaciune impreunata cu munca, spre slava lui Dumnezeu si binele Bisericii si al neamului lor.

Cultul ortodox contine valori teologice, estetice si catehetice. Ortodoxia se defineste si prin cultul ei, pentru ca viata ei se traieste prin participarea la formele, traditiile, datinile si institutiile ei de cult.

La frumusetea cultului nostru liturgic o contributie esentiala aduce cantarea bisericeasca ortodoxa specifica din punct de vedere melodico-modal si ideatic. Ea are o puternica forta de inraurire asupra sufletului credinciosilor. “Cantarea bisericeasca ortodoxa este cea mai frumoasa visterie a Ortodoxiei, visterie care ne constituie mandria si ne defineste esenta noastra ortodoxa”.

Daca muzica – insusire specifica fiintei umane si comuna oamenilor din toate timpurile si locurile – n-a lipsit din cultul nici unei religii, in cultul nostru ortodox, cu deosebire, este prin excelenta un mod de exprimare a sentimentului religios, o forma a rugaciunii. Insotind textul rugaciunii, muzica contureaza stari profunde ale simtirii religioase care, in textul simplu citit sau recitat, nu gasesc o respiratie suficienta si destul de adecvata. Muzica, precum si celelalte arte care insotesc si intregesc cultul, reprezinta liantul care uneste domeniul concret national cu cel spiritual-abstract, creand acea stare prielnica intelesurilor religioase pline de taina. De aceea, nu e de mirare ca muzica a fost pusa in serviciul sentimentului religios si al cultului.

Biserica crestina a acordat, de la inceput, o atentie si un loc aparte, in cultul ei, cantarii religioase. In decursul vremii locul si importanta muzicii a crescut, astfel ca azi cultul ortodox foloseste o bogata, variata si pretioasa productie de cantari si imne sacre, dintre care multe de origine biblica (psalmii si unele cantari, ca cea a Maicii Domnului, din Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai numeroase, care alcatuiesc astazi continutul cartilor de ritual, create de imnografii si melozii crestini din secolul VI inainte, ca de exemplu, Roman Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Damaschin si Cosma Melodul (sec. VIII), Sfintii Iosif si Teodor Studitul (sec. VIII-IX), Andrei Criteanul († 726) si altii.

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca din multimea de productii imnografico-muzicale, Biserica Ortodoxa n-a retinut in cultul sau decat numai acele creatii care au raspuns cel mai bine principiilor ei de credinta si de morala, pe acelea care au tradus mai exact fondul sau religios in directia postulatelor sale practice si transcendentale.

Cum s-ar putea explica altfel faptul ca intrec cultul Bisericii crestine a fost alcatuit in perioada patristica (pana la jumatatea secolului al VIII-lea), ca dupa aceea nimic sa nu se elimine si nimic sa nu se adauge pana astazi?

Sau, daca ne referim la cantarea bisericeasca, se stie ca din multimea de moduri muzicale care circulau in provinciile Imperiului Bizantin au fost selectate numai patru autentice si patru plagale sau derivate din primele, Sfintii parinti fiind aceia care respingeau si criticau orice altfel de cantare, fie ca o numeau populara, ca in cazul imnelor lui Arie, fie teatrala, fie lasciva, fie pernicioasa etc.

Muzica bizantina. – Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.

Muzica bizantina a fost, insa, o opera de sinteza. Ea poarta pecetea universalitatii, exprimata intr-un “cod” ce nu cunoaste granite si nu reprezinta “monopolul” capitalei imperiului. Dimpotriva, muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce in perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si dezvoltarea in continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama Bisericilor nationale ortodoxe care au stat in unitate canonica cu Constantinopolul; intre acestea, Biserica Ortodoxa Romana a avut si are un rol preponderent.

Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si structuri infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul sau de mai multi, ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna monodica, cum a ramas si pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta situatie componentul esential expresiv, asupra caruia, pentru evitarea monotoniei, se exercita o actiune multipla din partea parametrilor constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule melodice si cadente specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile bizantine fuziunea dintre text si melodie este ideala.

Cantarea bizantina are legile ei componistice, ce guverneaza o lume sonora a carei originalitate este usor de stabilit chiar la o simpla auditie. Sobrietatea si absenta elementelor exterioare in favoarea profunzimii si emotionalitatii sunt trasaturi ce confera acestei muzici austeritate, interiorizare si monumentalism. Adaugand ca muzica bizantina are si formele ei imnografice specifice (tropar, condac, canon) si o notatie cu totul originala, ne explicam de ce, astazi, ea are o asa de mare audienta la public si concentreaza interesul cercetarilor contemporane muzicale, atat pe plan nationa, cat si international.

Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai tirziu, pentru cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea pentru cult a acestei muzici insemna, la vremea aceea, patrunderea in sfera de circulatie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si apusenii. Dar nu numai atat. Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit neaparat de cult si cantare religioasa.

Muzica bizantina la romani. – Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta, ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii bizantine din trecutul indepartat.

Ceea ce face ca astazi sa se vorbeasca, atat pe plan national, cat si international, de muzica bisericeasca romaneasca si sa se arate un interes pentru cercetarea si cunoasterea ei cat mai deplina este, in primul rand, vechimea ei, care in pofida fortelor centrifuge, a reusit sa reziste veacuri la rand, pastrandu-si nealteralta esenta si robustetea.

Inceputurile muzicii bizantine la noi sunt strans legate de aparitia si raspandirea crestinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat in multe documente arheologice si istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici stravechi, cimitire, martiri, obiecte si inscriptii crestine, ori chiar existenta unei episcopii in sec. IV, la Tomis (Constanta).

Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este in Ehul 3 bizantin.

O alta caracteristica a muzicii bizantine pe pamantul tarii noastre este unitatea ei. Ca si muzica populara, muzica bizantina a avut un caracter unitar la toti romanii, chiar si la cei uniti cu Roma, la inceputul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferentieri stilistice datorate, in buna parte, influentei creatiei populare si mai ales oralitatii, ca in Banat, Transilvania si Bucovina.

Alaturi de cantecul popular, cantarea bisericeasca a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pamantul romanesc si o parghie de nadejde in apararea constiintei etnice. Si, ceea ce este si mai important, e faptul ca el a ramas fidel acestui filon muzical pana astazi.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti il constituie descoperirea in bibliotecile, arhivele si muzeele din tara, si chiar si in unele de peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetatorii romani actuali, care au intreprins o actiune de studiere si valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzica si notatie vechi bizantina, adica anterioara secolului al XIX-lea, cand a avut loc o reforma a muzicii bizantine, cunoscuta sub numele de reforma chrysantica, realizata de trei mari cunoscatori ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul si Hrmuz Hartofilaxul, toti din Constantinopol. Reforma a fost pregatata in timp, dar s-a aplicat in anul 1814, iar la noi a fost adoptata incepind in 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada medievala reprezinta un tezaur de mare importanta muzicala si cultural-nationala. Cercetarea lor ne da o imagine asupra muzicii bisericesti pe pamantul Romaniei, asupra dezvoltarii si rolului cultural-artistic din perioada medievala si post medievala a istoriei poporului roman si a Bisericii Ortodoxe Romane. intre acestea amintim: Lectionarul evanghelic de la Iasi, manuscris in notatie ecfonica, care dateaza din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iasi din sec. XIII, cel de la Bucuresti din sec. XIV si cel de la Putna din sec XV; noua manuscrise ramase de la manastirea Putna, unde a existat o vestit scoala de muzica bizantina. Si nu numai la Putna, ci si alte centre romanesti de cultura, ca Suceava, Iasi, Bucuresti, Brasov, Fagaras, Socola, Neamt etc. asa se face ca in 1558 domnitorul Alexandru Lapusneanu solicita comunitatilor ortodoxe din Lvov si Przemisl sa trimita in Moldova (probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a invata cantarile grecesti si sarbesti (adica muzica bizantina cu text grecesc si slavon). Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei calatorind in tara noastra, impreuna cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Schiopul ca: “El iubea inca si cantaretii si avea un iscusit dascal de cantari”.

In 1657 Suzana Lorantffy, vaduva lui Gheorghe Racoczi I, infiinta la Fagaras o scoala in care sa se predea si muzica bisericeasca in limba romana.

In 1715, din gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, reiese clar ca la biserica Coltei din Bucuresti exista o scoala unde se invata si cantarea bisericeasca.

In 1765, la Academia Domneasca din Iasi, a fost numit un profesor special de muzica bisericeasca, iar in 1776, prin hristovul obstesc al scolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea pentru colegiul Sf. Sava din Bucuresti: “pentru acei care vor sa imbratiseze carierea bisericeasca oranduim in prea Sfanta Mitropolie un dascal pentru sacra teologie… precum si un dascal pentru muzica”. Si mentiunile istorice pot continua.

Din sec. al XVII-lea se pastreaza in bibliotecile din tara si de peste hotare peste 20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text romanesc, 19 bilingve (grec-roman sau invers) si unul cu text slav-grec. Tot din acest secol (XVII), provine si primul manuscris muzical cunoscut pana acum cu textul in limba romana: Psaltichia rumaneasca scrisa de Iromonahul Filothei sin Agai Jipei, la anul 1713, in Bucuresti.

In strainatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise in tara noastra, fie donate, fie instrainate, cum sunt cele de la manastirea Mahera din Cipru, manastirile din Ianina din Grecia, la Moscova si Leningrad, la Leipzig, manastirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia si Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existand si posibile descoperiri in continuare a unor manuscrise vechi si in alte locuri, provenind din tara noastra. Cercetarile continua si se fac sistematic.

Este aproape de prisos sa mai spunem ca in afara de importanta strict muzicala, manuscrisele amintite au si o importanta documentar-istorica deosebita. Este bine de stiut ca din cele mai indepartate secole muzica a ocupat un loc important in structura spirituala a poporului nostru. Aceasta arta minunata a sunetelor, datorta trecerii timpului, a capatat si o functie informativ-istorica, oferand adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea si cunoasterea trecutului de arta si cultura al poporului nostru, stand marturie vie in favoarea existentei pe meleagurile noastre, a unei culturi stravechi, unitare si in continua dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca si cu acela al datinilor, povestilor, muzicii si poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevarate arhive populare, se poate reconstitui trecutul indepartat, mai putin cunoscut.

Din analiza acestor manuscrise putem cunoaste si unele aspecte privind evolutia insasi a muzicii bisericesti la noi. Astfel, data fiind limba in care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce clar ca originea muzicii este orientala-bizantina. Din secolul X, romanii au adoptat in Biserica si in cancelarii si limba slavona, slujindu-se in ambele limbi, dar ritul si cantarea au ramas cele bizantine. Asa ca nu se poate vorbi de o liturghie slavona, sau de un rit slavon, sau de o cantare slavona. Putem vorbi, si acesta este continutul corespunzator al notiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar in limba slavona. Aceste concluzii reies clar din analiza simpla a manuscriselor care, toate, fara exceptie, contin muzica bizantina, sunt scrise in notatia bizantina, avand doar textul literar mai mult in limba greaca, dar si in limba slava sau romana. Un simplu calcul facut pe manuscrisele de la Putna este edificator. Toate aceste manuscrise totalizeaza 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total, doar 244 pagini au text in limba slava, dar nu exista la noi nici un singur manuscris in notatie bizantina cu textul integral in slavona. Muzica acestor pagini este, fara nici o discutie, toata bizantina, in notatie bizantina.

Bazati pe aceasta realitate necontestabila, cercetatorii au tras concluzia ca nici de o cultura muzicala slavona nu poate fi vorba, din moment ce toata muzica stransa in manuscrise ar fi de tip bizantin, in notatie bizantina, cu structura formelor si a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne indreptateste sa socotim ca ar fi existat o muzica de tip slavon, atata timp cat in manuscrisele amintite nu este slavona decat limba si textul.

Faptul ca notatia muzicala, ehurile, intr-un cuvant intreaga structura a muzicii conservate in cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate in tara sunt in uz la Bizant (dovada prezenta unui mare numar de psalti bizantini in cuprinsul acestor manuscrise), confirma ca relatiile romanilor cu Bizantul si cu Athosul au determanat nu numai imprumuturi, preluari subiective de muzica, ci au avut si o directie inversa, din launtru in afara: muzica de cult de tip bizantin creata in Tarile Romane, de catre romani pentru romani, a fost cunoscuta si ea peste hotare, unele cantari fiind preluate de popoarele vecine ortodoxe. Asa pot fi mentionate Pripelele, creatia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod roman, fost logofat al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la rusi, sarbi si la bulgari. Tot asa se poate spune despre Stihira Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, creatie a protopsaltului Putnei Evstatie, care a circulat in manuscrise rusesti pana in secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov si Przemisl au circulat cantari ale psaltilor putneni, care au patruns si la rusi sub denumirea de “raspev putnevski”.

Primele mentiuni despre executarea muzicii bizantine in limba romana se pastreaza din secolul al XVII-lea, iar la inceputul sec. al XVIII-lea se consemneaza savarsirea integrala a Sf. Liturghii in limba romana, la Bucuresti, urmand ca de acum inainte cultul nostru impreuna cu cantarea bisericeasca, sa se savarseasca in limba romana. Aceasta nu insemna insa ca practicarea muzicii bizantine in Biserica Ortodoxa Roaman s-a facut in limba nationala numai la datele mentionate, ci cu siguranta ca ea a intrat in uzul liturgic cu mult timp inainte, mai ales in bisericile de la sate, unde cartile si manuscrisele cu muzica oficiala patrundeau foarte greu si unde cantarea se practica dupa auz. Acest curent muzical neoficial, dar practic si folositor maselor largi de credinciosi, a mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile manastiri.

Astfel, pe la 1640 este semnalata la Iasi, alaturi de Scoala Domneasca, existenta unei scoli ai carei elevi recitau si cantau, in fata domnitorului, latineste si romaneste. Calugarul misionar Marco Bandini pomeneste, in jurnalul sau de calatorie prin Muntenia si Moldova, ca in anul 1647, in ziua de Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cantau cu voce limpede, in limba romana, “Doxologia”. Iar diaconul Paul de Alep, insotind intr-o vizita prin Tarile Romanesti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnaleaza cantarea bilingva in biserica domneasca din Tirgoviste, astfel: “In ziua de Pasti canonul invierii a fost cantat pe muzica bizantina in mod foarte placut la strana dreapta greceste, iar la strana stanga romaneste”.

Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii romane in cult. Muzica s-a tradus si prelucrat in limba romana pentru toti, reprezentand prima faza a actiunii de romanizare a slujbelor bisericesti, actiune inceputa de Filothei Jipa si continuata tot restul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere si este preluat de toti urmasii sai, inclusiv de brasoveanul Ion Radu Duma care il introduce la Brasov, in 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral in notatie moderna pentru uzul tuturor celor interesati sa cunoasca melodiile bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tiparite in facsimil, insotite de studii analitice, cateva dintre cele mai vechi manuscrise muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iasi si doua din cele de la Putna). Datorita infiintarii unor scoli de muzica in limba romana, la Bucuresti, Neamt si la Brasov, manuscrisele in limba romana se inmultesc, numele psaltilor romani apar din ce in ce mai frecvent ca autori de cantari, dascali sau copisti. Intre acestia putem numi pe Filothei Jipa, dascalul Sarban, Ioan sin Radu Duma Brasoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul, Iosif de la Neamt, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamt s.a.

A doua jumatate a veacului al XVIII-lea este o perioada de framantari pe linie muzicala bizantina care pregatesc terenul pentru reforma ce va avea loc in 1814 la Constantinopol si care va fi adoptata neantirziat de Biserica Ortodoxa.

La 6 iunie 1817 este atestata documentar infiintarea scolii de muzica bisericeasca in “sistema noua” la biserica Sfantul Nicolae Selari din Bucuresti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “insusi se desavarsise in scoala nou infiintata la Constantinopol”.

Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Voda, organizeaza scoala pe baze noi, mai pedagogice si mai stiintifice. Asa se face ca in 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxa orientala, aici la noi, tiparand doua volume de cantari bisericesti cu textul grecesc: Noul Anastasimatar si Doxastarul prescurtat.

Marii protopsalti romani formati in aceasta scoala, apoi ei insisi instruind pe altii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucuresti), s-au adaptat, fara sovaieli si cu toata convingerea, acestui nou sistem muzical plamadit in capitala stralucitorului Bizant de altadata, sistem care, datorita reducerii numarului de semne muzicale, fixarii felurilor de tonuri, ca si a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric si papadic) etc., aducea ceva nou in evolutia fireasca a acestei arte.

Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si astazi in Biserica noastra.

Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cantarile bisericesti pe cele opt moduri, asa incat chiar atunci cand unii protopsalti de mai tirziu vor incerca sa fie cat mai originali in compozitiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romanesti de la inceputul secolului al XIX-lea.

Credem ca nu este lipsit de sens sa mentionam cateva figuri dintre marii protopsalti – compozitori romani din secolele XIX si XX din toate provinciile romanesti.

In Muntenia se impun cu preganata marii protopsalti ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipareste la Viena, in 1823, primele carti de muzica bisericeasca in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatariul si Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care in numai patrusprezece ani (1841-1854) a reusit sa dea la lumina, in tipografie proprie, patrusprezece titluri de carti de muzica bisericeasca, la care, daca adaugam numarul volumelor si al retiparirilor, ajungem la o cifra impresionanta;

Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lasand apoi stafeta ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depasit chiar si pe Anton Pann prin numarul tipariturilor muzicale. Tot aici in Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednica esti, Ingerul a strigat) si raspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († dupa 1854), creatorul frumoasei si atat de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) si Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentantii scolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) si multi altii.

In Moldova se remarca protopsaltii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toata activitatea sa muzicala, dar mai ales prin alcatuirea si tiparirea in romaneste a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamt in 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († dupa 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au ramas celebrele raspunsuri liturgice pe glasul 8, pastrate cu sfintenie si astazi, alaturi de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, in forma lor neschimbata – creatii pur romanesti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la manastirea Varatec, alcatuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lina”, melodie ce cunoaste astazi cea mai larga raspandire la romani; Victor Ojog (1909-1973), care a alcatuit si a tiparit Anastasimatarul Sf. Manastiri Neamt s.a.

In Transilvania si Banat activeaza urmatorii: George Ucenescu (1830-1896), de la scoala romaneasca din Scheii-Brasovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) si altii, ca unii care au consemnat in scris toate cantarile bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica bizantina se raspandise in egala masura.

Muzica corala in Biserica Ortodoxa Romana. – De a semenea, credem ca n-ar fi zadarnica mentionarea celor mai reprezentativi compozitori de muzica corala bisericeasca la romani in secolele XIX si XX.

Secolul al XIX-lea este perioada in care patrunde masiv cantarea corala in Biserica Ortodoxa Romana, dar este si perioada de tatonare, de cautare a unui stil adecvat. De aceea cei mai multi au tradus sau au compus sub influenta unor curente straine de traditia si gustul nostru. Noi avem cantarea noastra de strana bine definita si trebuie pana la urma ca aceasta sa stea la baza celei armonizate pentru coruri, ceea ce s-a intamplat.

Dar chiar in acest secol XIX au rasarit si compozitori care si-au dat seama de acest lucru.

Printre ei amintim pe Teodor Georgescu (1824-1880); George Ionescu (1842-1922), autorul primei liturghii psaltice traditionale armonizata integral pentru trei voci egale (Bucuresti, 1885); Alexandru Podoleanu (1846-1907), cu stilul sau cvasi-bisericesc, dar pur romanesc; Gavriil Musicescu (1847-1903), in perioada sa de inceput; Ciprian Porumbescu (1853-1883), Eusebie Mandicevschi (1857-1905) si altii.

In secolul al XX-lea se va accentua mult armonizarea melodiilor noastre traditionale de strana, deci curentul autohton care va avea cei mai straluciti reprezentanti in persoana muzicienilor: Dimitrie Georgescu – Kiriac (1866-1928), Teodor Teodorescu-Iasi (1876-1920), preotul Mihail Berezovschi (1867-1941), Gheorghe Cucu (1882-1932, Ion Croitoru (1884-1972), Ioan D. Chirescu (1889-1980), Nicolae Lungu (1900), Paul Constantinescu (1909-1963), preotul Ion Popescu-Runcu (1901-1975), preotul Timotei Popovici (1870-1950), Liviu Tempea († 1946), Sabin Dragoi (1894-1968), Trifon Lugojan (1874-1948), preotul Gheorghe Soima (1911-1985) si ceilalti tineri muzicieni care activeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane.

Compozitorii din secolul nostru au simtit nevoia exploatarii la maximum a melosului psaltic, pur bisericesc; de aceea creatia lor religioasa este strabatuta, ca de un fir rosu, de specificul acestui melos. Caci raspunsurile de la Sfanta Liturghie, asa cum le avem si astazi, nu sunt traduceri asu adaptari din muzica neobizantina, ci sunt creatii romanesti autentice ale lui Anton Pann, Iosif Naniescu, Varlaam Barancescu s.a., creatii care, fara a se desprande total de specificul cantarii bizantine, au totusi un iz national destul de accentuat. Sa nu uitam ca suntem aproape singura Biserica Ortodoxa care, alaturi de cea greaca, pastram acest tezaur cu mandrie si demnitate.

In ultima vreme melodiile noastre de strana au stat la vaza unor ample lucrari muzicale vocal-instrumentale sau numai instrumentale. Ne gandim la celebrele oratorii de Pasti si de Craciun ale lui Paul Constantinescu, lucrari monumentale ce stau alatrui sau, daca nu, chiar depasesc prin bogatia si varietatea melodica cele mai vestite lucrari apusene de acest gen.

Precizam, inca o data, ca muzica noastra bisericeasca nu s-a departat total de cea neobizantina, cum s-a intamplat la unele popoare ortodoxe vecine, dar nici n-a ramas incorsetata in tiparele acesteia, ci are un pronuntat specific autohton, rod al unei evolutii firesti, nefortate si decente.

Muzica bisericeasca astazi. Exact la jumatatea veacului nostru a incput o noua reforma in muzica bisericeasca, nu de proportiile celei de la inceputul secolului al XIX-lea, dar importanta prin revizuirea cantarilor de strana (stilizarea si, in unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor formule prea dificile sau depasite), prin diortosirea textelor si prin tiparirea acestor cantari pe ambele notatii muzicale suprapuse (psaltica-orientala si linara-occidentala).

Au fost tiparite pana acum sase carti, una continand teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzand cantarile necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cantarile Sfintei Liturghii) si preotilor (Cantari la Taine si Ierurgii), urmand sa fie tiparite alte doua tot atat de necesare (Triodul si Idiomelarul).

Aceste carti sunt destinate in primul rand institutiilor de invatamint ale Bisericii noastre, preotilor, cantaretilor si tuturor credinciosilor care vor sa cante sau numai sa studieze psaltichia prin comparatie, confruntand ambele notatii.

In Biserica Ortodoxa Romana se poate spune ca niciodata nu s-a dat o mai mare atentie muzicii bisericesti ca astazi, cand problema ei a intrat in preocuparile directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfantul Sinod. Astazi, atat pregatirea, cat si practica muzicii bisericesti se fac sistematic in scolile teologice de toate gradele: Scolile de cantareti bisericesti si Semanariile teologice, ca si in Insititutele teologice universitare. In cadrul acestor institutii exista conditii optime pentru insusirea muzicii bisericesti.

Data fiind astazi si importanta actiunii de cercetare si cunoastere a muzicii vechi bizantine, pentru intelegerea intregului curs de evolutie a acestei muzici, la Institutele noastre teologice se predau si notiuni de Istoria muzicii si imnografiei bisericesti, precum si notiuni de armonizare si ansamblu coral al melodiilor bisericesti traditionale. La cursurile de doctorat, in cadrul specialitatii respective, se pregatesc viitorii profesori de muzica pentru scolile noastre bisericesti.

Studentii teologi sunt, de asemenea, initiati in cunoasterea si culegerea folclorului muzical popular si religios, pentru a putea depista valorile muzicale existente in popor, dar necunoscute si nevalorificate. In felul acesta se realizeaza si o actiune cultural artistico-patriotica.