Daca explorarea
Antarctidei nu mai uimeste pe nimeni azi prin noutatlie pe care le scoate la
iveala , in schimb nu toti stiu ca numeroase alte teritotii ofera si vor oferi
inca multa vreme date noi cunoasterii geografice. Iar dintre cele mai
reprezentative asemenea teritorii fac parte cele acoperite cu paduri
ecuatoriale.
Padurea ocupa pe glob o treime din intinderea terenurilor
forestiere se afla in Rusia si America de Sud. Cea mai mare suprafata
impadurita din lume se afla in N Rusiei,
intre 55º lat. Nordica si cercul arctic. Padurile de rasinoase ocupa pe glob
1216 milioane hectare, concentrate in emisfera nordica mai ales, in tarile
puternic industrializate. Mai mult de doua treimi din intinderea totala a
padurilor e ocupata de arborete de foioase. Padurile tropicale ocupa aproape
jumatate din suprafata fondului forestier mondial.
Haina forestiera a terrei hraneste pe om la fel ca marea si
campul. Fructele de padure , ciupercile comestibile, stuparitul pastoral,
vanatoare au constituit intotdeauna o importanta categorie de surse pentru
alimentarea omului, iar aceste surse sunt cu atat mai variate si mai bogate cu
cat padurile sunt mai apropiate de Ecuator. Se adauga faptul ca “ in arsenalul
mijloacelor pentru mentinerea echilibrului ecologic , pentru protectia si
ameliorarea mediului inconjurator, padurea constituie cel mai important factor
natural, foarte eficient, stabil si inepuizabil “ (P. Cioclu).
Rolul protector al padurii e foarte divers. Doua treimi din
oxigenul planetei, consumat de industrie, autovehicule, animale si
microorganisme este furnizat atmosferei de arbori si arbusti. De asemenea s-a
calculat ca un arbore matur de fag produce 1,7 kg oxigen in fiecare ora si
prelucreaza 2,35 kg bioxid de carbon emanat din tevile de esapament ale
masinilor. Astfel se purifica 4800 metri cubi de aer pe ora, asigurandu-se
nevoile zilnice de oxigen ale unui numar de 64 de oameni. Totodata, padurea
alcatuieste un exigent filtru natural, retinand in coroanele arborilor
particule fine de praf, cenusa etc. Asemenea calitati justifica pe deplin grija
care se poata in multe locuri pastrarii si chiar extinderii suprafetelor
impadurite. Exista insa, dupa cum se stie, si reversul medaliei. Astfel,
intr-un studiu efectuat in Italia se preciza ca apele fluviului Arno transporta
in fiecare am 2,67 milioane t de sol, ceea ce corespunde cu reducerea anuala a
staturilor de sol cu 2,5 cm. Cauza acestei forte erozive o reprezinta marile
defrisari din trecut. Distrugand padurea, omul a deschis calea ariditatii , a
secetei si a favorizat instalarea dezolantelor peisaje desertice pe vastele
intinderi ale Africii, ale Orientului Apropiat si ale altor parti ale
suprafetei globului.
Padurea trebuie deci protejata pentru a-si putea manifesta
si dezvolta rolul ei protector. Si in multe tari s-au luat masuri de aceasta
natura. Romania a fost in 1955 printre promele tari din lume cu fondul
forestier integral amenajat pe baze stiintifice. Iar Programul national pentru
conservarea si dezvoltarea fondului forestier in perioada 1976-2010, adoptat in
1976 raspunde pe deplin cerintelor unei gospodarii multifunctionale si profund
stiintifice a acestei importante avutii nationale.
Reluand firul intrerupt, se cuvine a arata ca dintre toate
tipurile de padure, cel mai greu de izbit a fost padurea ecuatoriala si cea
tropicala umeda. Chiar azi sunt inca tinuturi intregi de paduri tropicale umede
in care omul nu a putut patrunde si care-i ascund inca detaliile. Pentru ca
padurile tropicale sunt deseori de nepatruns nu numai datorita vastitatii lor,
dar mai ales datorita paienjenisului plantelor care le formeaza. Daca ar fi sa
luam ca etalon de densitate vegetala padurea tropicala, atunci padurile noastre
cele mai dense sunt asemenea unui parau fata de un fluviu. In padurea tropicala
umeda, dar mai ales in cea ecuatoriala, omul se scufunda ca scafandrul in apa
si cati nu s-au inecatin astfel de mari vegetale! Elementul verde il cuprinde
pe om din toate partile, ii acopera vederea si orizontul. Aici totul pare o
adevarata inclestare, o lupta surda pentru existenta care se da intre cele mai
diferite plante.Zeita care provoaca aceasta disputa e lumina.Spre ea se avinta
palmierii,ficusii,lianele. Copacii mai puternici razbat paienjenisul vegetal,
slobozindu-si coroanele la 35-40 m inaltime, alteori chiar pana la 60 m si
chiar mai sus, alcatuind o bolta de verdeata atat de deasa incat razele
soarelui isi fac loc de rare ori si cu greutate. In atmosfera apasatoare de sub
aceasta masa vegetala, rareori intrerupta de timide luminisuri, in semiintuneric,
o multime de copaci, apartinand adesea
unor specii de talie mare, raman chirciti pana mor, fara sa infloreasca
vreodata. Alteori insa cand in bolta padurii se deschide in urma caderii unui
arbore, semenii lui, adesea destul de batrani dar ramasi pitici, reiau disputa
si intr-o furibunda inclestare, isi arunca crengile spre lumina soarelui cu o
uimitoare repeziciune si neasteptata vigoare.
Chiar acolo unde omul si-a facut cu greu loc, padurea nu
cedeaza lupta.Bunaoara, in zonele de
unde padurea s-a retras fiind taiata sau arsa vegetatia revine, fiind scurta,
dar densa, putand fi descrisa prin termenul de jungla.
Din toate padurile tropicale si ecuatoriale, cea amazoniana
sau mai simplu, Amazinia, e cea mai profunda, mai variata dar si cea mai putin
cunoscuta in detaliile ei geografice. Ea isi dezvaluie inca greu misterele,
desi dincolo de marginile acestei paduri virgine, care pastreaza nealterate
vestigii ale preistoricului, orase mari ca Rio de Janeiro, Brasilia, Sao Paulo,
la Paz, Bogota, etaleaza viata trepidanta a acestui ultim sfert din secolul
marilor explozii, revolutii si crize.
Dar cu toata opulenta sa, Amazonia isi
dezvaluie treptat misterele, pentru ca omul n-a abandonat niciodata lupta. Mai
mult, in inima < infernului verde>
a fost implantat orasul Manaus, oaza a civilizatiei, capitala a statului
brazilian Amazonas, asezare urbana impunatoare , cu aspect european,
inconjurata de inevitabila tesatura vegetala si de imensa albie a amazonului,
la confluenta cu Rio Negro, la 2000 km de Atlantic. De aici pornesc cateva
drumuri taiate cu multa sudoare in paienjenisul vegetatiei salbatice, cum e
soseaua Manaus- Itacoatiera, lunga de 250 km. Cea mai importanta amenajare e
insa magistrala transamazoniana; alta sosea a fost inaugurata in 1976 intre
orasul Cuiaba di Mata grisso si portul Santarem de pe Amazon, avand o lungime
de 1777 km . Alte amenajari sunt in proiect. Dar acestea reprezinta inca putin
fate de intinderean milioanelor de km patrati cat cuprinde faimoasa padure
amazoniana.
Singur
uriasul sistem hidrografic al Amazonului reuseste sa intrerupa, prin puternice
artere lichide, lumea vegetala care i-a imprumutat numele. Primul fluviu al
lumii, dipa marimea bazinului hidrografic, Amazonul, isi trage izvoarele din
Anzii Peruvieni , unde si-a sapat printre munti o vale intortocheata , putand acolo numele de Vilcanota si apoi Ucayali pana patrunde in
Brazilia, unde capata numele de Solimoes, pentru ca abia de la confluenta cu
apele limpezi, dar intunecate, ale principalului, ale principalului sau afluent
Rio Negro, sa capete numele de rio de las amazonas. Din cei 6280 km cat masoara
in lungime, 2 treimi revin braziliei, alcatuind sectorul navogabil pentru nave
de mare tonaj, ceea ce explica prezenta la cheiurile orasului Manaus a navelor
transoceanice.
Estimarile
specialistilor arata ca daca din fiecare 4 arbori ce cresc pe scaorta terestra
unul se afla in Amazonia, unul din fiecare 5 l de apa dulce curge in matca
Amazonului, uriasul cu 1100 de afluenti, ce varsa in medie in Atlantic 4 miliarde
l de apa pe minut, debit fara rival in lumea
apelor curgatoare. In sezonul ploios , Amazonul si afluentii sai isi
ridica nivelul cu peste 10 m, asaltand locuintele fragile si rae ale
bastinasilor si smulgand insule plutitoare din maluri, cu animale si uneori cu
oameni cu tot. In aceste intervale de timp, dar si in rest,
Amazonul varsa in ocean odata cu apele, enorme cantitati de aluviuni,
totalizand intr-un an circa 1 miliard tone.
Intre
ramurile uriasului sistem hidrografic al
Amazonului, padurea luxurianta inalta o bolta pestrita, sprijinita in tilpinile
puternice si dese ale copacilor, aidoma coloanelor care sustin edificiile
antice. In nici un alt continent padurea ecuatoriala nu se extinde pe suprafete
atat de mari ca in america de Sud, unde cuprinde in intregime bazinul
Amazonului si al fluviului Orinico. Vazuta de sus si de departe, bolta padurii
impresioneaza prin varietatea culorilor frunzisului, prin multitudinea de
nuante verzi care alterneaza pe suprafete imense, in largul carora arborii,
apartinand celor mai felurite familii de plante (mirtacee, leguminoase,
lauracee, palmieri, moracee, graminee etc) isi etaleaza in tot timpul anului
flori albe, galbene, rosii sau frunzele tinere adesea de un rosu viu ori
galben- portocaliu. Sub bolta aceasta mai sunt inca 2-3 straturi de arbori mai
scunzi, legati si prin liane, iar la cativa m deasupra solului arbustii si
lianele ierbacee formeaza pe alocuri un ultim strat vegetal. Pe solul afanat si
gol datorita actiunii foarte active a termitelor, ciupercilor si
microorganismelor de tot felul care descompun resturile vegetale, copacii isi
latesc radacinile pentru a-si asigura o rezistenta temeinica. Palmierul se distinge prin trunchiul sau cu slefuirea
si culoarea unei coloane de beton. Pe
solul umed, ferigi mari, arborescente, dau impresia unor uriase evantaie, in
timp ce sus de tio , pe ramurile care razbesc spre lumina, alte epifite isi
deschid florile bizare si crude fie sub mangaierea razelor fierbinti de soare,
fie sub stropii mari ai frecventelor ploi torentiale. Epifitele, acele plante
care se ataseaza de trunchiul, ramurile si frunzisul arborilor si lianelor,
folosindu-si gazdele doar ca mijloc de sustinere fizica, apartin unui mare
numar de clase vegetale si includ ferigi, orhidee, muschi si licheni. Din loc
in loc, cate un exemplar de nuc de Para, viguros produs al padurii tropicale
braziliene, cu seminte bogate in substante hranitoare, inalta bolta pana la 60
m.
O
extrem de variata lume animala completeaza peisajul biogeografic al padurii ecuatoriale
sud- americane, fiecarui etaj forestier corepunzandu-i o anumita fauna. Unele
animale detin diferite recorduri, asa cum e cazul cu lenesul (cel mai lent
mamifer), anaconda(cel mai lung si greu sarpe:10,25 m) etc.
Bogatia
arborilor roditori, a faunei din padure si a pestilor ofera celor ce nu-si pot
cuceri o palma de pamant pentru a cultiva porumb sau orez minimul alimentar
necesar vietii, insa un minim inca dupa standardul preistoric.
Si cu toate ca de la
spaniolul Francisco Orellana, primul european care, in 1540-41, a strabatut
continentul sud-american ca de la un ocean la altul, navigand pe Amazon si pe
Rio Negro, cunostintele despre Amazonia s-au inmultit enorm, in zilele noastre
cercetatorii dezleaga inca tainele ale uriasului <ocean verde> cu a sa
lume magica, combinatie de intuneric si lumina, plina de vraji, cu cararile
semanate de capcane naturale si incadrate de o vegetatie extraordinar de
exuberant. In anii din urma, o atentie speciala se acorda studiilor hidrologice
ale puternicelor artere hidrografice ce strabat imensa padure. Hidrologii
americani si brazilieni au masurat adancimea albiei si viteza de scurgere si
debitul apei pe Amazon si pe cativa dintre afluentii lui. Cecetari hidrologice
s-au efectuat in 2 statii principale situate in orasele Obidos (la 800 km de
varsare) si Manaus. In 1967 flora si
fauna unor zone din Amazonia au fost studiate in cele mai profunde detalii de o
expeditie de internationala la care au
luat parte 40 de specialisti din S.U.A , Brazilia, Franta, Marea Britanie,
Germania si Norvegia, imbarcati pe vasul <Alfa Erico> al Universitatii
din California.
mM � � �x �z reizeci şi nici bogat
pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut
şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost".
Limbajul Artistic este de o
frumusee şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui I.
Creangă vine din frumuseea limbii neamului românesc. Mijloacele lingvistice
folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maximă a interjeciilor
onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti! zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a
verbelor imitative (ha! a horăi, a găbui).
Senzaia de oralitate e provocată şi
de mulimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine,
pace bună) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a
întrebărilor şi exclamaiilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat,
ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale:
La plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai bine-n
satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai"
"ce mai de pomi s-au pus în intirim (muli). Alteori e folosit ca abverb
"mai rămînei cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi din
folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mi i-i
băietul"; sau folosirea unor expresii ori locuiuni populare:
"încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu".
Orală e şi sintaxa frazei.
Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii şi nu a scrisului,
unde topica e mai controlată: "şi hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă
nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mîna pe mine", "şi eu fuga,
şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dam cînepa toată palancă la
pămînt". De asemenea majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjucia
coordonatoare copulativă "şi" "Şi cînd învăam eu la şcoală,
mama învăa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai
bine decît mine, şi se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte.
Comparaiile sunt din limbajul
popular: "cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din
Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei".
Epitetele sunt adesea
regionalisme sau creaii lexicale proprii: călugării o adunatură de zamparagii
"duglişi", "mîine, poimîine aveam să ne trezim nişte babalîci
gubaci", - dac-ar şti el ghilhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă
noapte".
Arta literară constă în
"modul spunerii" în hazul povestirii. I. Creangă îmbină cu măiestrie
modurile de expunere:
Naraiunea sau relatarea în direct a
naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot
distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV.-a.
Descrierea apare în două momente ale
aciunii, cînd evocă universul copilăriei şi cînd îşi întoarce privirea înapoi,
spre munii Neamului, din vîrful codrilor Paşcalilor.
Dialogul ascunde conflictul,
dezvăluie sufletul personajelor, gîndurile, sentimentele, temperamentele,
înviorează aciunea, o propulsează.
Monologul interior apare în noaptea
dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine, a Eului
înfrînt: "zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de capul mieu".
G.
Calinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în
ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român".
