Islamul este un cuvânt
arab şi înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că se bazează pe
o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam.
Oricine poate constata că universul în care vieţuim se
întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există nişte legi şi interacţiuni între
toate unităţile care alcătuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan
uriaş, care are o organizare perfectă şi grandioasă. Soarele, Luna stelele şi
toate celelalte corpuri cereşti sunt dispuse în univers, într-un sistem
extraordinar de bine pus la punct. Ele acţionează conform unor legi imuabile şi
evoluează în nişte coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la
cursul lor. Pământul se roteşte în jurul axei sale şi în evoluţia sa în jurul
Soarelui urmează, cu cea mai mare stricteţe, drumul prestabilit. Tot aşa, tot
ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mişcare
permanentă, până la uriaşele galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale
lor. Materia, energia şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor
legi şi evoluează, se transformă, trăiesc şi mor tot sub înrâurirea acestor
legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menţine, supunându-se unor
legi prestabilite şi fiecare component depinde de aceste legi.
Această lege puternică şi
atotcuprinzătoare, care guvernează asupra a tot ce intră în alcătuirea acestui
univers, începând cu cele mai fine particule şi terminând cu uriaşele galaxii,
este legea lui Allah, creatorul şi suveranul acestui univers. Toate fiinţele se
supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia islamică.
Pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers
voinţei lui Allah. În această accepţiune a sensului cuvântului islam, şi
Soarele, şi Luna, şi toate celelalte corpuri cereşti sunt “musulmani”. Aceeaşi
situaţie este valabilă pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci şi animale.
Pentru că tot ce există în lume se
supune voinţei lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest
univers este “musulman”. Chiar şi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în
altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atât timp cât el
există fizic. Pentru că începând cu stadiul embrionar şi până la inevitabila moarte
şi mai departe până ce se transformă în praf şi pulbere, fiecare celulă,
fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de voinţa
lui Allah. Chiar şi limba care cu ştire sau fără ştire îl reneagă pe Allah sau
care declară credinţă faţă de alţi zei, natural, este tot musulmană. Cel care
se închină la alţi zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inimă care
nutreşte dragoste şi stimă, nu faţă de Allah, ci faţă de alţi zei, prin simţuri
este tot musulman. Toate acestea se supun voinţei divine. Funcţiile şi
activităţile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voinţe divine.
Aceasta este, pe scurt, situaţia
omului şi a universului. Şi acum să analizăm lucrurile după un alt punct de
vedere.
Omul, după existenţa sa şi după acţiunile
sale a fost creat pe două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în
întregime programat, determinat de către voinţa divină. Din acest punct de
vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mişcare, depinzând cu cea mai
mare străşnicie de această voinţă. Şi în nici un fel nu o poate evita. Asemenea
celorlalte fiinţe, şi el este în întregime sub imperiul legilor naturii şi este
obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există
şi planul omului, altfel spus, domeniul acţiunilor omului. Omul este înzestrat
cu minte şi judecată. El posedă capacitatea de raţionament şi judecată, de
alegere şi refuz, de asimilare şi negare. Este liber să-şi aleagă modul de
viaţă care îi convine. Poate să aibă convingeri pe care le crede potrivite
pentru sine, poate să accepte un mod de viaţă care îi convine şi poate să-şi
adapteze existenţa după o ideologie care o consideră nimerită. Poate să dispună
de principiile după care va acţiona sau poate adopta unele principii elaborate
de către alţii. Omul este înzestrat cu o voinţă liberă şi el poate să aleagă
liber direcţia în care să acţioneze. În opoziţie cu alte fiinţe, pe acest plan
secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere şi acţiune.
Amândouă
aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziţie cu altele.
Conform
primului plan, omul, aidoma altor fiinţe este musulman, încă din naştere, este
supus voinţei lui Allah, pentru că aşa îi este predestinat, în timp ce pe
planul secund există libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de
musulman. În direcţia aceasta
i se recunoaşte libertatea de alegere. Oamenii se împart în două grupuri. După
felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în credincioşi musulmani
şi în nemusulmani (chiafiri). Este un
musulman adevărat acela care îl recunoaşte pe Creatorul său, care îl acceptă
drept judecător suprem, care se supune sincer, corect şi cinstit voinţei şi
poruncilor Lui şi care în viaţa personală şi socială se conduce după principii
unanim recunoscute. O dată cu alegerea liberă a căii supunerii conştiente faţă
deAllah, el de fapt va atinge maturitatea în islam.
Omul este slab
nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură; el se
găseşte acum într-o lume resacralizată prin revelaţia acordată de Dumnezeu
ultimului său Profet. Orice
act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt că este săvârşit
prin graţia lui Dumnezeu, se află sub jurisdicţia lui. Nimic nu este liber în
lume, în afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv şi Profetul lui a
revelat o religie mult mai simplă decât cele două monoteisme precedente.
Islamul nu constituie o biserică şi el nu are un sacerdoţiu. Cultul poate fi
săvârşit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un
sanctuar. Viaţa religioasă este
reglementată de instituţii care sunt în acelaşi timp norme juridice, în special
cei cinci “Stâlpi ai Credinţei”. Cel mai important “Stâlp”este salāt, cultul rugăciunii canonice,
comportând cele cinci prosternări zilnice; al doilea este zakāt sau pomana legiuită; al treilea, şawm, desemneazâ postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan;
al patrulea este pelerinajul (hağğ)
şi al cincilea cuprinde “profesiunea de credinţă” (śahādat), adică repetarea formulei: “Nu există alt dumnezeu în afara
lui Allah şi Mohammad este trimisul său”.
DREPTUL ISLAMIC
Conceptul de “drept islamic” (şaria) nu presupune un ansamblu
sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai
largă, extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice, de comportare
socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Şaria nu este legea reală, ci legea
ideală; “semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci adeseori
este mai amplă, apropiindu-se de sensul de “revelaţie”. Ca atare, acest
ansamblu de norme, de prescripţii, este stabilit în primul rând în textul
Coranului; a fost completat pe baza tradiţiilor hadit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat
şi enunţat în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept (azi
aceste şcoli sunt în număr de patru).
Fără a avea la bază o concepţie
juridică organică, fără o riguroasă sistematizare şi fără a fi în mod uniform
în toate ţările Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme,
enunţuri şi prevederi în materie penală, de organizare a vieţii de familie, a
dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor comerciale.
Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea fie
reglementări bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi,
empiric şi în funcţie de împrejurări. De pildă, rebeliunea şi orice act care
tulbura ordinea publică puteau fi pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele
pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea judecătorului, a prefectului
poliţiei sau a muhtasibului.
Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare,
conform “legii talionului” (dintotdeauna funcţionând în Arabia, şi admisă de
Coran, II, 173), dar – spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă
preislamică – vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu şi pe orice membru al
familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de răzbunare putea fi
executat numai sub controlul cadiului.
De obicei, dreptul islamic căuta să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ de
răscumpărare (diya) – dar numai
pentru primul omor, nu şi în cazul de recidivă; căci Coranul recomanda să faci
binele în locul răului (XXIII, 98; XLI, 34), promiţând celui ce iartă fericirea
raiului (II, 128).
Dreptul de proprietate era recunoscut
tuturor (cu excepţia sclavilor), – bărbaţi sau femei, musulmani sau
nemusulmani. O serie de prescripţii însă îi limitau exercitarea efectivă.
Astfel erau dispoziţiile formulate extrem de minuţios care reglementau condiţiile
moştenirii şi care vizau în mod special protejarea femeilor şi a anumitor
categorii de moştenitori. În orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin
testament decât de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era
supus, inderogabil, unor foarte precise şi detaliate partajări. Orice testament
– şi orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezenţa a doi
martori. O prevedere, probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu
tăierea mâinii drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu
dobândă este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice
(II, 276). O inovaţie juridică cu totul originală o constituia recomandarea de
constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare,
inalienabile (waqf) care să servească
drept sursă de întreţinere a unei fundaţii pioase, filantropice, fie cu
caracter religios, fie de utilitate publică, administrată de cadiu, – şi ale cărei venituri rămâneau,
pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.
Şi tranzacţiile comerciale erau foarte
riguros reglementate, căci prescripţiile religioase islamice impuneau o
corectitudine desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau
specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului vândut. Legea islamică
nu intervenea direct în viaţa economică, în stabilirea sau în controlul
preţurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor în scop de speculă.
RELIGIA
“În instituţia religioasă islamică
rolul central îi revine dreptului, jurisprudenţei, iar nu teologiei sau
liturghiei. În Islam, evoluţia dreptului a fost condusă cu o mare tensiune
spirituală, comparabilă celei pe care creştinismul a dedicat-o teologiei”.
Aceasta – “pentru că de la început Islamul a fost asociat unei comunităţi politice,
şi nu numai unei comunităţi pur religioase (…) E adevărat că în Islam erezia
era pedepsită; dar era vorba în primul rând de o chestiune juridică, ce avea
adesea şi o referire politică”. Instituţia religioasă islamică, prin urmare,
este în primul rând o instituţie juridică. Evident că, în Islam, exista şi
teologia; dar aceasta nu a fost niciodată “regina ştiinţelor”, ca în Occident.
“Într-un anumit sens, teologia a fost de-a dreptul subordonată jurisprudenţei”.
Islamismul este o religie universală.
Coranul afirmă unitatea fundamentala a neamului omenesc: toţi oamenii au o
natură identică, creată de Dumnezeu (VII, 171). O tradiţie (hadit) spune explicit: “Toţi oamenii
sunt egali, ca dinţii din pieptenele ţesătorului; nici o deosebire nu este
între un alb şi un negru, între un arab şi un nearab, decât măsura în care ei
se tem de Dumnezeu”. Allah este divinitatea supremă, universală, nu doar a
arabilor. Miile de profeţi, el i-a trimis oamenilor pentru a le reaminti
religia, – religia cea adevărată, pură, nealterată de superstiţiile acumulate
de oameni: adică islamismul. – Aceştia sunt de două categorii: profet
propriu-zis (nabīy), a cărui misiune
este să vegheze la păstrarea adevăratei credinţe; şi “trimisul” (rasūl), pentru a-i converti pe
necredincioşi şi a le comunica revelaţia divină (Muhammad fiind şi nabīy şi rasūl). Coranul numeşte 25 de profeţi (principalii fiind socotiţi
Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus şi – ultimul şi cel mai mare – Muhammad); dar,
potrivit tradiţiei, numărul lor trece de o sută de mii.
“Arabii sunt mult mai necredincioşi şi
făţarnici, şi se poate ca ei să nu cunoscă orânduielile pe care le-a trimis
Dumnezeu” – stă scris în Coran (IX, 98). Într-adevăr, religia chiar în formele
sale primitive s-a dezvoltat mai degrabă în oaze decât în deşerturi. Ceea ce
însă nu înseamnă deloc că beduinilor le-ar fi lipsit sentimentul religios; dar
acesta avea o anumită coloratură preponderent etică. Vechea poezie arabă,
preislamică, demonstrează că “religia reală a nomazilor era ceva ce s-ar putea numi
‘umanism tribal’. Viaţa dură în deşert cerea un înalt grad de măreţie umană,
sau de bărbăţie”.
Vechile credinţe preislamice erau
foarte sărace. Sentimentele care le dominau erau în primul rând puternica
credinţă în destin şi groaza de spiritele rele. Inscripţiile găsite în Arabia
Meridională arată că adoraţia Lunei (divinitate masculină) întrecea în
importanţă adoraţia Soarelui (divinitate feminină). Zeii erau în general
divinităţi locale. Arabii din nord-vestul peninsulei îl adorau pe Hubal
– divinitate de origine siriană, care îşi avea statuia păstrată în templul
Kaaba din Mecca – şi, ca divinitate supremă prin antonomază, pe Allāh (al-Ilah – “Zeul”). Fiicele lui erau al-Lāt – “Zeiţa” (forma feminină pentru
Allāh), divinitatea Soarelui; al-Uzza
(“Puternica”) şi Manat, zeiţa
destinului. Se pare că divinităţile erau legate de ciclul anual al vegetaţiei
(îndeosebi cele adorate în regiunile agricole din sud: Aththar, Nakruh).
Pe lângă zei mai erau şi demonii (prea
puţin deosebiţi de zei, în fond): spiritele, djinii, de care trebuia să te fereşti, fără să le faci vreun rău.
POZĂ
MECCA
În jurul anului 600, oraşul Mecca
(Makka) era centrul religios cel mai
important, probabil, al Peninsulei Arabice. Numele îi era menţionat în Corpus-ul ptolemaic drept Makoraba, cuvânt derivat din sabeeanul Makuraba, “sanctuar”. Altfel spus, la
început Mecca era un centru ceremonial în jurul căruia s-a clădit treptat
oraşul. În mijlocul teritoriului consacrat, Himā,
se afla sanctuarul Kaaba (în
traducere literară “cub”), edificiu fără acoperiş, având încastrat într-unul
din unghiurile sale celebra piatră neagră, socotită de origine cerească.
Stăpânul pietrei Kaaba era socotit Allah (cu acelaşi teonim creştinii şi
evreii arabi îl numesc pe Dumnezeu).
Oraşul Mecca este situat pe marea arteră comercială care lega sudul
Arabiei cu Siria, oraşul cu mulţi negustori foarte bogaţi, cu mari
caravansuraiuri şi târguri foarte frecventate, oraşul era şi marele centru de
pelerinaj: faimosul său templu Kaaba
– un edificiu de formă aproape cubică, cu laturile de 12 şi 13 m iar înălţimea
de 15 m, şi având încrustată într-un colţ al zidului “piatra neagră”, betylul,
pe care credincioşii o sărutau făcând înconjurul ritual al templului –
adăpostea statuia zeului Hubal,
divinitate populară introdusă la Mecca cu trei secole în urmă. – dar către anul
600, pentru cei mai mulţi arabi divinitatea supremă, aproape în sens monoteist,
devenise Allah – creatorul lumii, atotputernicul şi atotştiutorul şi care
dăruieşte oamenilor ploaie (Coran, XXIX, 61-65). Exista la această dată, la
Mecca şi probabil şi în alte părţi ale Arabiei, o tendinţă spre monoteism, prin
însuşi faptul că credinţa în celelalte divinităţi, locale, devenea din ce în ce
mai lipsită de importanţă.
Anumite influenţe în acest sens
veniseră, desigur, şi din partea creştinismului şi a iudaismului. După ocuparea
Palestinei de către romani, mulţi evrei se refugiaseră în Arabia,
amestecându-se prin căsătorii cu localnicii, dar continuând cu perseverenţă în
credinţa lor şi în felul acesta contribuind la răspândirea unei mentalităţi
monoteiste. Cât priveşte creştinismul, influenţa mai puternică în Arabia o
exercitau monofiziţii şi nestorienii. În diverse regiuni din
Arabia, unele tipuri de nomazi trecuseră (măcar în parte) la creştinism; şi în
Mecca locuiau familii de creştini. În sfârşit, prin ocuparea Yemenului de persani pătrunseseră în
Arabia şi ideile religioase monoteiste ale zoroastrienilor.
Din punct de vedere al morfologiei
religioase, mesajul lui Muhammad, aşa cum a fost formulat în Coran, reprezintă
expresia cea mai pură a monoteismului absolut. Allah este Dumnezeu, singurul
Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic; el este
Creatorul cerului şi pământului şi a tot ceea ce există; el “adaugă genezei
ceea ce doreşte” (Coran, XXXV, 1). Nopţile urmează zilelor, ploaia cade din
cer, corabia “pluteşte pe mare” (II, 164), graţie acestei creaţii continue.
Altfel spus, Allah cârmuieşte nu numai ritmurile cosmice, ci şi faptele
oamenilor. Toate operele sale sunt însă acte libere, în ultimă instanţă
arbitrare, pentru că depind numai de hotărârea sa. Allah este liber să se
contrazică; să le reamintim doar de abrogarea unor sure.
DOCTRINA CORANULUI
POZĂ
MEDINA
După ce timp de 15 ani se ocupase de
comerţ, la vârsta de 40 de ani Muhammad s-a retras în singurătate să mediteze.
În 610 a avut prima viziune, însoţită de o revelaţie auditivă. Dintre viziunile
care au urmat, celebră pentru sensul ei de alegorie mistică este cea a unei
călătorii la Ierusalim şi a ascensiunii în cer, unde a putut contempla
Paradisul şi Infernul. A început să predice, până când ostilitatea marilor
negustori l-a determinat să se expatrieze la Yathreb, oraş care va primi ulterior numele de Medina. Aici, Muhammad a continuat să-şi relateze “revelaţiile” –
care conţin sfaturi, sentinţe, norme de conduită în toate domeniile vieţii,
individuale şi sociale, – dar mai ales s-a dedicat unei susţinute activităţi
politice, organizatorice şi militare. Aceste norme, meorizate de discipolii
săi, n-au fost transcrise decât mai târziu; prima versiune oficială a fost
întocmită din însărcinarea califului Othman
în anul 650, de către fostul secretar al lui Muhammad, Zaid ibn Thabit, cu un grup de colaboratori.
Aranjamentul materialului n-a fost
făcut în ordinea cronologică a “revelaţiilor”; cele 114 capitole (surate)
se succed – cu excepţia primului care este de fapt o rugăciune – în ordinea
lungimii lor: de la al doilea care are 286 de versete până la cele din urmă, de
numai 3 versete. Toate suratele – conţinând în total 6236 de versete – încep cu
o formulă introductivă (“În numelelui Dumnezeu celui milostiv, îndurător”);
sunt în versuri, inegale ca lungime, terminate în rimă sau asonanţă, uşurând
astfel lectura sau recitarea textului (al
Qurān înseamnă “lectură, recitare”).
Cel ce vorbeşte este totdeauna Dumnezeu, Allah, niciodată Muhammad – care se
consideră doar un transmiţător, un profet.
Sursele de inspiraţie dogmatică ale
Coranului sunt mai ales ebraice – Vechiul Testament şi Talmudul – şi, într-o
măsură mult mai mică, creştine (evangheliile apocrife, în primul rând). Religia
islamică nu propune credinciosului idealuri cu neputinţă de atins; este o
învăţătură preeminent practică, reflectând spiritul practic al fondatorului
său, o religie care se adresează oamenilor simpli: nu face apel la sacramente
mistice, nu pretinde asceză şi renunţări, şi nici nu instaurează o ierarhie
clericală. Dogma sa fundamentală este afirmarea monoteismului: Allah este
divinitatea supremă; este unic, nu este asociat într-o “Sfântă Treime”, şi nici
n-a avut un Fiu. Allah evocat de 99 de nume-atribute; este atotputernic şi
milostiv (al-Rahman), este stăpânul şi creatorul lumii; dar, spre deosebire de
dogma iudaică vorbind despre creaţia lumii în şase zile, Coranul afirmă că
acţiunea creatoare a lui Allah este continuă: ”El este cel ce înviază şi
omoară, şi dacă a hotărât un lucru, îi zice: ‘Să fii!’ – şi el este” (XL, 70).
– Allah are o curte, formată din îngeri, muritori, înaripaţi, fără sex, creaţi
din lumină, şi care ascultă de Allah – afară de Satan (Shaitan), diavolul alungat din Paradis înaintea lui Adam, şi care
la Judecata de Apoi va căuta mereu să îi aducă pe oameni în rătăcire
(sursa ebraică este evidentă). Îngerii din religia iudaică se întâlnesc şi în
islamism. Fiecare om are alături doi îngeri, care ţin socoteala de faptele lui
bune sau rele. Shaitan are în
subordinea sa demonii (djinii),
spiritele rele (în care credeau şi arabii preislamici şi cărora contemporanii lui Muhammad le mai aduceau
încă jertfe), alcătuiţi din flăcări şi putând lua diferite înfăţişări;
sălăşluiesc pe pământ – sau în cer, unde îngerii aruncă împotriva lor cu
pietre: acestea sunt cometele.
A doua dogmă importantă islamică se
referă la revelaţie, interpretată ca un ajutor primit de om din partea lui
Allah prin trimişii săi – profeţii. Aceştia aduc oamenilor Legea,sau le-o
reamintesc, totodată îi avertizează, îi ceartă sau îi ameninţă când nu o
respectă. Numărul lor este mare: “Am trimis la toate popoarele câte un sol” –
spune Dumnezeu (Coran, XVI, 38). Profeţii au şi darul de a face minuni; dar
Muhammad îşi atribuia una singură: aceea de a fi revelat oamenilor Coranul. În
fine, profeţii îi îndeamnă pe oameni la fapte bune.
Coranul este un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit; etica pe care o
predică este bazată pe cumpătare şi bun-simţ. Dispreţul bogăţiei, umilinţa,
generozitatea, sunt recomandate – dar, totodată, să nu fie exagerate. Nu
îndeamnă spre ascetism, ci doar spre moderaţie: “Mâncaţi şi beţi, însă nu fiţi
îmbuibaţi” (Coran, VII, 29). “Islamul acceptă lumea şi viaţa omenească aşa cum
sunt, privindu-le ca o operă ce nu poate fi criticată şi ca o manifestare a
voinţei inderogabile a lui Allah, deloc denaturată şi coruptă de urmările unui
păcat originar de neiertat. De aceea, potrivit gândirii musulmane, ascetismul
şi renunţarea la bunurile lumeşti, proprii doctrinei creştine şi care se
rezolvă printr-o abţinere de la bucuria dărniciei divine, nu pot fi admise”. În
locul ascetismului, Coranul recomandă activităţi folositoare oamenilor – ca
ajutorarea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor.
Coranul – care, alături de Biblie,
este cartea cea mai larg citită din câte s-au scris vreodată – este şi textul
de bază la care s-au făcut cele mai frecvente referiri; căci teologia,
jurisprudenţa educaţia, morala, ştiinţa, sunt considerate de musulmani ca fiind
tot atâtea aspecte ale unuia şi aceluiaşi “adevăr”.
Dar nici o influenţă externă nu este
suficientă pentru a explica vocaţia lui Mohammad, nici structura predicaţiei
sale. Proclamând iminenţa Judecăţii şi reamintind că înaintea tronului lui
Dumnezeu omul va fi singur, Muhammad arăta deşertăciunea religioasă a
relaţiilor tribale. Prin noul său mesaj, Profetul reintegra indivizii într-o
nouă comunitate, de natură religioasă, ‘umma.
El a creat naţiunea arabă, permiţând, în acelaşi timp, expansiunii musulmane să
extindă comunitatea credincioşilor peste frontierele etnice şi rasiale. Energia
care se cheltuia tot timpul în războaiele intertribale a fost canalizată spre
războaie externe, împotriva păgânilor, în numele lui Allah şi pentru victoria
deplină a monoteismului. Totuşi, în campaniile sale împotriva triburilor
nomade, şi mai ales împotriva meccanilor, Mohammad a triumfat mai mult prin
negocieri abile decât pe calea armelor, instituind astfel un model exemplar pentru
urmaşii lui, califii.
JIHADUL
Jihadul
constituie o parte integrantă a concepţiei de apărare a islamului. Înţelesul
primar, iniţial al cuvântului jihad
este: a se strădui din toate puterile, a se lupta.
Se spune că face jihad despre cineva care depune eforturi fizice şi intelectuale
deosebite sau despre cineva care îşi dedică toată avuţia sa în numele lui
Allah.
Dar, în realitate, după şaria, adică după jurisprudenţa
islamică, acest cuvânt se foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă pentru
numele lui Allah şi împotriva duşmanilor islamului care recurg la forţă.
Fiecare musulman are îndatorirea de a accepta, în orice clipă, sacrificiul
suprem în numele lui Allah şi în apărarea islamului. O comunitate se consideră
eliberată de această îndatorire doar prin participare la jihad a unei părţi din musulmanii aparţinând comunităţii
respective. În caz contrar, adică în cazul că nimeni din comunitatea respectivă
nu participă la jihad, vina aparţine
întregii comunităţi.
Dacă o ţară islamică este victima
agresiunii din partea unei puteri neislamice, atunci toţi cetăţenii, fără
excepţie, ai ţării respective au datoria să participe la jihad. În caz că ţara islamică victimă a agresiunii nu deţine
suficientă forţă pentru a respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor
musulmane vecine este de a sări în ajutorul acestei ţări. Şi dacă nici în acest
caz duşmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din întreaga lume trebuie să
se mobilizeze împotriva agresorului.
Jihadul,
în asemenea împrejurări, are aceeaşi semnificaţie pentru musulmani, precum
săvârşirea rugăciunii şi ţinerea postului. Cine se eschivează de jihad păcătuieşte mult. Această
atitudine a lui semnifică faptul că a rămas repetent la un asemenea examen
important.
Bibliografie:
1. Ovidiu Drîmba à “Istoria culturii şi civilizaţiei” (IV)
2. Mircea Eliade à “Istoria
credinţelor şi ideilor religioase” (II,III)
3. Meududi à“Introducere în islam”
4. Encarta
