Sf. Vasile cel Mare (Scrisoarea 234, I): „Îl cunoastem pe Dumnezeul nostru din energiile Sale, însã nu afirmãm cã ne putem apropia de esenta Lui. Energiile Lui coboarã la noi, însã esenta Lui rãmâne neabordabilã.” Grigore a explicat astfel transcedenta lui Dumnezeu în termeni legati de esenta Lui si imanenta Lui în termeni ce tin de energiile Sale. Prin energiile Lui locuieste Dumnezeu în oameni; energiile Sale sunt sinonime cu harul Sãu. Dumnezeu existã în energiile Sale si deci harul nu este chiar un „dar” sau un obiect personal al lui Dumnezeu, ci este El Însusi care se comunicã oamenilor prin energiile Sale. Desi considera cã „Dumnezeu nu este natura, deoarece este deasupra întregii naturi; nu este o fiintã, cãci este deasupra tuturor fiintelor... Nici un lucru din toate cele create nu are si nu va avea nici mãcar cea mai micã comuniune cu natura supremã sau apropiere de ea” (Omilia 16, P.G. cli, 193), Grigore sustinea cã sfintii au fost „îndumnezeiti” prin harul lui Dumnezeu, prin experientã directã. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esenta Lui, ci prin energiile Sale.
Deoarece Dumnezeu este luminã (1 Ioan 1,5), se considera cã experienta energiilor Sale ia forma luminii. Viziunea isihastilor nu cuprindea o luminã creatã, ci Lumina lui Dumnezeu-Tatãl, identicã cu Lumina Necreatã care l-a înconjurat pe Hristos pe Tabor. Desi aceastã Luminã nu e o luminã materialã, care sã poatã fi simtitã, ea poate fi vãzutã de un om ale cãrui simturi, cât si suflet, au fost transformate.
E bine sã luãm seama la aceastã unicã filosofie minte-trup a crestinilor ortodocsi, deoarece ea a jucat un rol major în practica lor misticã.
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
Trei sunt caile prin care ajungem la cunoasterea si comuniunea mistica cu Dumnezeu : teologia, asceza si sfanta rugaciune. Prin aceste trei cai au umblat toti sfintii si au ajuns la cea mai inalta treapta de unire cu Dumnezeu, anume la contemplarea si vederea lui Dumnezeu, adica pana la rapirea " in trup sau afara de trup " , cum a ajuns si Sfantul Apostol Pavel. Dintre acestea, cea dintai si mai la indemana tuturor este sfanta rugaciune, facuta cu credinta si din toata inima. Prin ea ne unim cel mai usor cu Dumnezeu si fara ea ne departam cel mai mult de Dumnezeu, precum spune un sfant parinte : " Nimic nu lipeste pe om de Dumnezeu mai mult ca rugaciunea " .(PARINTELE CLEOPA)
………………………………………………………………………………………………………
Cuvantul care are inteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamantul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste in desert. Caci cautand cele ce nu folosesc nimic, osteneste in zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
..................................................................................................................................
Scriptura de aceea ne indeamna sa dobandim cunostinta lui Dumnezeu, ca sa-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7
.....................................................................................................................................
Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
......................................................................................................................................
Mintea cuvantatoare de Dumnezeu (teologica), indulcindu-si si incalzindu-si sufletul cu insesi cuvintele lui Dumnezeu, dobandeste nepatimirea in masura potrivita. Caci ''cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc pe seama pamantului''. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), intarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvantatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca isi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se intampla ca sa se dea amandoua darurile in intregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amandoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decat ea si asa sa sporeasca in ele smerita cugetare, impreuna cu ravna dreptatii. De aceea zice Apostolul: ''Unuia prin Duhul i s-a dat cuvant de intelepciune, altuia cuvant de cunostinta in acelasi Duh''. (Diadoh al Foticeii)7
...........................................................................................................................................
pacatul duce la alterarea cunosterii lui Dumnezeu
În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă. Întorcându-se de la Dumnezeu, omul provoacă propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şi tragedia întregii creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei, morţii şi stricăciunii. Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă icoana, imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să reveleze prin raţiunea sa proprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe Sfântul Duh însuşi, firea umană a devenit domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial al existenţei umane, dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştină introdusă de evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos. Dar până atunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această contemporaneitate care refuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şi devine putere care viciază creaţia într-un ritm înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumii nu mai poate fi o relaţie personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii. Devenită obiect neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţei sale de supravieţuire individuală. Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa la cunoaşterea lumii ca obiect. Pe măsura trecerii timpului omul a slăbit tot mai mult în cunoaşterea subiectului divin, superior lumii (de aceea o problemă despre care vorbesc toate religiile salvării indiferent de momentul istoric este cea a schimbării subiectului, a regăsirii prin cunoaştere a subiectului divin), deoarece cunoaşterea subiectului divin se realizează numai împreună cu Acesta şi nu-i dă omului niciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Rămânând însă cu cunoaşterea strict raţională a lumii, a naturii, omul a despărţit cunoaşterea de înţelegerea creaţiei ca dar a lui Dumnezeu şi de iubirea lui Dumnezeu ca dăruitor continuu al ei. Lumea devine în acest caz opacă, pierzându-şi transparenţa şi închizându-se în sine, nemaipermiţând energiilor necreate să o străbată, susţinând-o. Însă transparenţa lumii rămâne potenţialitate chiar dacă oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei. Ispitirea îl împinge pe om să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la pomul vieţii, adică de la persoană la obiect şi să se fixeze pe acesta. Astfel, existenţa umană nu-şi mai are ca interlocutor principiul agapic absolut, hrana primită de la Dumnezeu din iubire, iubirea lui Dumnezeu ca hrană, ci o realitate obiectuală. Sensul existenţei umane de a ajunge la Dumnezeu ca subiect în relaţie şi mediatoare a creaţiei se denaturează, aceasta lăsându-se asimilată de natură şi atribuind acesteia rolul pe care-l avea Dumnezeu, de principiu şi izvor al vieţii. Existenţa umană devine din teonomă, autonomă, iar în această deturnare omul angajează întreaga lume. În afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarea relaţiilor interumane, continuitatea neamului omenesc începând să fie asigurată prin relaţiile sexuale, pe când în Raiul Edenic Adam şi Eva duceau o viaţă îngerească,fără unire trupească (viaţă ce va fi şi in Raiul eshatologic). Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu mai înţelege să dea lui Dumnezeu din ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează, devenind datorie formală. Faptul că împlinirea formală a jertfei, indiferent de natura acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu este demonstrat de refuzul ofrandei lui Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid, izvorât din mânie, invidie şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii de descendenţă, paralele, după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai lui Dumnezeu, şi cei ce s-au lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor în descrierea Fericitului Augustin). [31] Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutului civilizaţiei aşa cum o înţelegem astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) ni se oferă imaginea foarte clară că de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonata fundamentală a existenţei era religios-morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”. Cele două linii paralele de descendenţă sunt numite de Sfânta Scriptură: fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi explică în unanimitate această numire în sensul că fiii lui Dumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales, destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şi de „locul înalt”,”de-a lungul hotarelor Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute, orientaţi spre Dumnezeu, ca să poată ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiicele oamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit de a se amesteca cu urmaşii lui Set. [32] Însă ispita frumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca întotdeauna, a fost mai puternică decât amintirea Raiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales, mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe femei (conform Sfântului Efrem Sirul). [33] Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei morale îşi află astfel finalitatea, cel mai de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce se întâmplă şi azi). De-a lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de Dumnezeu în mai multe rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică iniţială, iar cea dintâi pedepsire de proporţii a fost potopul.
31 ieromonah serafim rose, Cartea facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed Sofia, Bucuresti, p 147
32 ibidem 152-153
33 Sf Efrem Sirul, Talcuire la Facere, apud Ieromonah Serafim Rose, op. Cit. P 153
