Pentru a întelege
împrejurările politice şi sociale care au condus la apariţia creştinismului şi
cauzele care au contribuit la răspândirea
lui, trebuie sa cunoastem starea lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.
Dupa
cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul lumii s-a născut când a venit „ plinirea
vreinii” (Galat. 4, 4). Aceasta înseamnă că lumea veche era pregătită pentru venirea Lui.
Palestina,
leaganul creştinismului, făcea parte, începand cu anul 63 î.Hr., din Imperiul roman.
Statul roman, cu începuturi modeste, a crescut treptat. În fruntea ţinutului
Latium, Roma a cucerit Italia, iar în fruntea Italiei, a cucerit lumea antica.
Dintr-un mic stat maritim, Roma a reuşit să creeze un Imperiu continental, având
la mijlic Marea Mediterană - Mare nostrum. Acest vast Imperiu cuprindca lumea
din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente: Europa, Africa şi
Asia. El cuprindea, în Apus, ţinuturile de la Oceanul Atlantic şi Marea
Nordului şi se întindea la Răsărit până la hotarele
Armeniei, Arabiei şi la Marea Roşie; din Bretania şi Germania de la Rin si Dunăre, se întindea în sud pâna la marginile
Saharei si Etiopiei, în Africa. Sub împaratul Traian (98-117), Imperiul roman s-a întins şi mai mult, cuprinzând Dacia
Traiana şi ajungând în Răsărit la Marea Caspica şi Golful Persic.
În
timpul lui Iisus Hristos, stalul roman se gasea la apogeu ca întindere, putere politică,
organizare şi cultură. Dupa Evanghelislul Luca, el este numit si „lumea” (oi coumeni,Luca 2,1)!
Împaratul Augustus
(31 î.Hr. - 14 d.Hr.) a creat sistemul politic numit Principatul, deoarece împăratul,
deşi împărăţea, în stat, puterea supremă îl avea Senalul roman, se consideră princeps, adică primul dintre senatori.
Principatul, ca sistem politic, a durat pâna la împaratul Diocletian
(284-305), care a inaugural un nou sistem politic, Dominatul, de la cuvântul
dominus, numit astfel pentru că împaratul singur avea responsabilitatea puterii
supreme in stat, ca un dominus, stăpân.
Până la împăratul
Diocletian, Statul roman era condus de împarat şi Senat (diarhie) şi era împărţit
în numeroase provincii. Acestea erau de trei categorii: a) provincii imperiale, cucerite de curând, conduse în numele împăratului
de un legat sau reprezentant al său - legatus Augusli pro praetore; b)provincii
senatoriale,mai bine romanizate,care erau
conduse de un proconsul. c)Alte provincii,
cu o situaţie specială ca Palestina, Egiptul, Maurctania, erau conduse de un procurator (în greceşte epitropos). Provinciile
formau unitiăţi administrative şi aveau în frunte un guvernator ajutat
de un concilium. Oraşele se
conduceau singure. În fruntea lor se afla Roma - caput mundi, după care mai însemnate erau: Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon în Galia).
conduceau singure. În fruntea lor se afla Roma - caput mundi, după care mai însemnate erau: Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon în Galia).
Numărul populaţiei imperiului roman din timpul
împaratului August nu se cunoaşte istoricii o apreciază cu probabilitate
între 60-120 milioane de locuitori.
Starea religioasa. Cu exceptia iudeilor, popoarele lumii vechi erau politeiste şi idolatre.
Cultele erau numeroase; fiecare popor avea
religia sa. Statul roman le tolera pe toate, mai putin pe cele socotite periculoase, ca al druizilor din
Galia, unele culte siriene şi egiptene, iar în epoca
imperială creştinismul.
Religia romană, religie de stat, religia
poporului dominant, era legată de toată viaţa cetăţeanului şi observarea ei era o dovada de loialitate politică faţă de Statul
roman. Primul împărat roman, Augustus, a luat şi titlul de „pontifex maximus”, adică
şeful religios suprem al Statului.
Acesta, văzând decadenţa religiei romane, a încercat o reformă religioasă care
tindea la întărirea păgânismului roman şi a moravurilor romane.
Religia greacă se afla, de asemenea, în
decadenţă. Un rol important îl jucau misterele
religioase, mai ales cele de la Eleusis, care puneau accentul pe ideea de ispăşire,
de curăţire morală a credinciosului.
Cultele orientale, prin caracterul lor
mistic, au avut de asemenea o mare influenşă în lumea greco-romana, îndeosebi ale zeităţilor Cybele sau Magna Mater
din Pesionte (Frigia) şi Attis, precum şi al lui Isis şi Osiris, din
Egipt. Ele au pus în circulaţie unele idei
religioase deosebite ca: ideea de păcat, de
rascumpărare şi renaştere spirituală, de curăţire, de nemurire; ele aveau unele rituri şi ospeţe sacre, erau entuziaste
şi prozelitiste şi tindeau spre monoteism şi universalism.
Cel mai însemnat dintre ele, care a dus o
luptă aprigă contra creştinismului, a fost cultul zeului Mithra (mithraismul), zeul soarelui - deus sol invictus, care
s-a răspândit mult în Imperiul roman în secolele III-IV
d.Hr., datorită soldaţilor romani.
Amestecul de popoare şi de culte a adus în Imperiul roman
sincretismul religios, numit şi teocrasie,
adică amestec de zei, curent religios favorizat de situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi romani din secolul al III-lea.
Sincretismul tindea la formarea unei
religii universale, prin excluderea cultelor unor popoare locale. Frământarea
religioasă a timpului orienta păgânismul greco-roman spre stări şi idei noi ca
ideea de monoteism, de mântuire, de răspundere morala, de ispăşire
personală şi pregătea lumea veche pentru o
mai uşoara primire a creştinismului.
În Imperiul roman plurinaţional, unitatea religioasa o asigura
cultul Împăratului, August era socotit salvatorul lumii şi a fost divinizat
dupa moarte. Alţi împăraţi, Caligula
(37-41), Domiţian (81-96), Diocleţian (284-305), au primit onoruri divine chiar
din viata. Cultul Împăratului şi al zeiţei Roma era dovada loialtăţii şi
a respectului supuşilor faţă de împărat şi Imperiul roman şi lua deci un
caracter politic.
Refuzul
crestinilor de a respecta acest cult a fost una din cauzele principale ale persecuţiei
lor în primele trei secole.
Starea morala a lumii vechi era
în legatură cu cea religioasă şi socială. Religiile pagane nu învăţau morala,
ca iudaismul şi creştinismul. Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate, iar
în unele culte orientale desfrâul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea
lumii vechi se manifesta în spectacole inumane şi sângeroase, în lux, în desfrâu,
în risipă, în viaţa uşuratică a multora, în raporturile sociale. Divorţurile se
înmulţeau, mulţi nu se casătoreau, sinuciderile sporeau. Munca era dispreţuită
de cei liberi, ea fiind lăsată pe seama
sclavilor. Familia era slab întemeiată, femeia se găsea faţă de bărbat în
inferioritate, copiii erau expuşi abandonului.
Situaţia sociala era de
asemenea defectuoasa. Cei bogati constituiau clasa privilegiată. Unii stapaneau
domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi, cei mai mulţi trăiau în lux şi plăceri. Oamenii liberi duceau o viaţă
grea şi umilită, la Roma traind din ajutorul Statului şi al Patronilor
(clienţii). Sclavii, deşi formau cea mai mare parte din populaţia Imperiului,
erau lipsiţi de drepturi şi de demnitatea de oameni; ei puteau fi bătuţi,
maltrataţi, ucişi, vânduţi, despărţiţi unii de alţii; iar casătoria lor nu era
recunoscută legal.
Ca
o consecinţă a sărăciei, cei de jos formau asociaţii de ajulor reciproc, mai ales pentru înmormântare
(sodalicia, collegia funeratricia, collegia tenuiorum= colegiile celor săraci).
Nici filosofia
timpului nu mulţumea pe oameni. La apariţia creştinismului, ea era reprezentată de trei sisteme mai de seama:
a. Epicureismul, care învaţă indiferenţa
religioasă, negă providenţa divină şi
avea ca principiu moral placerea (hedonismul);
avea ca principiu moral placerea (hedonismul);
b. Scepticismul, profesat de Noua Academie (a
lui Cameade, c. 129. î.Hr.), era
totodata si imoral.
totodata si imoral.
c. Stoicismul a fost sistemul
filosofic cel mai răspândit în societatea romană. El învăţa
panteismul, pretindea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea chiar
că răul
este necesar, justifica viciile şi sinuciderile, iar in morala recomanda apatia, retinerea (apecou cai
anexou: abstine et sustine). A avut totuşi şi unele idei
umanilare: privea pe oameni ca semeni, cum se conslată mai ales
din frumoasele pagini lăsate de filosoful Seneca († 65 d.Hr.).
Începând cu secolul
al Ill-lea, filosofia devine religioasă-morală,
mai ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism, care a devenit în
secolele III-IV religia celor culţi, opusă creştinismului.
Cu
toate scăderile ei, filosofia pregătea înlr-un anumită măsură calea pentru propovăduirea înaltelor
idei creştine. Ea a constituit, toluşi, unul din obstacolele puse în calea răspândirii
creştinismului.
II. Starea lumii iudaice la
aparitia creştinismului.
În 536 î.Hr.,
Cyrus, regele perşilor, a eliberat pe iudei din captivitatea babilonică, iar sub conducerea lui Zorubabel ei s-au
reorganizat şi au putut rezidi templul din Ierusalim.
Regatul
perşilor a fost desfiinţat în secolul al IV-lea î.Hr. de Alexandru cel Mare († 323 î.Hr.).
Prin împărţirea Imperiului lui Alexandru între urmaşii lui (diadohi), Palestina a ramas sub stăpânirea Seleucizilor,
fiind ataşată Siriei. Regele Antioh IV Epifanius (174-164 î.Hr.) a facut
încercarea de a eleniza pe iudei, dar aceştia s-au aparat eroic şi şi-au păstrat fiinţa şi religia.
Datorita luptei
conduse de fraţii Macabei, Ierusalimul a trecut sub puterea iudeilor şi cultul
mozaic a fost restabilit. Dupa o mare revoltă, iudeii au reuşit să formeze un stat teocratic independent, condus de un sinedriu,
un gen de senat, alcăluit din 70 de membri
şi un preşedinte; regele Ioan Hircan (135-105 î.Hr.) a mărit statul iudaic şi a
intrat în legătura cu romanii.
Urmaşii săi însă,
dezbânandu-se, fac apel la romani, iar generalul roman Pompei intervine în
Palestina şi ia Ierusalimul în anul 63 î.Hr. Din acest timp, iudeii au trebuit
să plătească tribut romanilor.
La
anul 30 î.Hr.
romanii au numit
rege al Iudeii
pe iudeul Irod cel Mare (39 î. Hr.--† 4 d. Hr),în
timpul căruia se naşte Iisus Hristos. Acesta rezideşte templul iudaic şi ridică oraşul Cezareea Paleslinei, care
devine capitala politică a ţării, Ierasamul rămânând doar central religios
al iudeilor.
La
moartea lui Irod eel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina între cei trei
fii ai
săi: Arhelau, Irod Antipa (4 î.Hr. – 39
d.Hr.) - sub care a fost judecat şi răstigit Iisus Hristos - şi Filip. Nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa
(41-44), devine rege al întregii Palestine, ţara a lost condusă apoi
numai de procuratori romani.
Sub împaral Nero (54-68), a izbucnil, în anul 66, razboiul
iudaic, Ierusalimul a fost cucerit de Tit, fil împăratului Vespasian
(69-79), iar templul iudaic, distrus în anul 70 d.Hr.
Partidele iudaice. Clasa
conducatoare a poporului iudaic era alcătuită în timpul Mântuitorului din două
partide, care se deosebesc între ele prin alitudinea lor religioă si politică.
Fariseii
erau aparatorii Legii iudaice şi ai tradiţiei iudaice
religioase. Din punct de vedere politic erau ostili stăpânirii romane. Fariseii erau
de multe nuanţe şi în respectarea Legii
deveniseră formalişti, ipocriţi, ceremonioşi, subiectivi, fapt pentru care Iisus
Hristos i-a demascat şi mustrat cu
asprime. Unii dintre ei au fost totuşi favorabili Mântuitorului
şi creştinismului, cum a fost Nicodim .
Saducheii
erau un partid preoţesc, aristocratic, alcătuit din
oameni bogaţi, liberali independenţi, care se acomodaseră cu stapanirea romană
şi ideile timpului. Ei ţineau obligatorie
numai Legea scrisă, iar interpretarea ei orală; negau providenţa divină, existenţa
îngerilor şi a demonilor, învierea şi viaţa veşnica. Au fost adversari neînduplecaţi
ai Mântuitorului şi creştinismului.
În
afară de aceste doua partide, mai existau şi alte grupari religioase ca:
Esenienii
sau esenii (eseii) erau o secta iudaica influenţată
de idei religioase străine. Ei traiau mai ales pe langa Marea Moarta, ducand o viaţă
cumpătată de asceţi. Nu parlicipau la cultul
iudaic de la templu şi respingeau sacrificiile de animale. Aveau preoţii lor,
practicau un cult al soarelui şi al îngerilor, deşi admiteau că Dumnezeu este unul
şi săvârşeau ospeşe religioase. Din punct de vedere social, practicau comunitatea
bunurilor, erau contra sclaviei, a jurământului, a folosirii armatelor.
Gradele superioare se abţineau de la casătorie şi plăceri. Admiteau
nemurirea sufletului, dar nu credeau în învierea trupului. Admiteau casătoria
pentru cei simpli, nedesăvârşiţi.
Samarinenii
constituiau o populatie amestecată de iudei şi neiudei, în
Samaria. Erau
monoteişti dar, din Legea lui Moise, nu respectau decat Pentateuhul. Aveau un templu
propriu pe muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Intre iudei şi samarineni
era o mare ură.
Terapeuţii
erau o sectă iudaică din jural Alexandriei, în Egipt,
unde se refugiaseră
numerosi iudei din timpul lui Alexandru cel Mare. Ei se ocupau eu citirea Vechiului
Testament, pe care-1 interpretau alegoric, şi
duceau o viaţă contemplativa. Aveau
agape religioase cu cantece şi
dansuri.
În
general, dupa robia Babilonului, religia iudaica este deosebită de cea a profeţilor, devenind
formalistă, rilualistă, dând strictă observare literală prescripţiilor Legii
lui Moise. Dominaţiile străine, nenorocirile şi umilirile îndurate de iudei au
contribuit la denaturarea ideii mesianice însasi, Mesia nu mai era asteptat ca
un Mântuitor al luniii, ci ca un eliberator
naţional al poporului iudeu din robia străină, ca un erou politic. Aceasta a contribuit ca iudeii sa nu înteleagă pe Iisus Hristos,
sa nu vadă în El pe adevăratul Mesia
şi să ceară răstignirea Lui ca blasfemiator al lui Dumnezeu.
III. Cauzele care au înlesnit
raspandirea crestinismului.
Împrăştierea iudaică,
diaspora, în oraşele mari ale Imperiului
roman, a contribuit într-o mare măsură la cunoaşterea creştinismului şi
la răspândirea lui. Iudeii au format colonii importante în Babilon, la Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint
s.a. Ei s-au bucurat din partea romanilor de anumite privilegii: aveau comunităţi proprii şi autonome, aveau
sinagogile şi justiţia lor, puteau săvârşi
în liberlate cultul mozaic şi le era garantată respectarea Sabatului. Pe lângă acestea, erau scutiţi de cultul oficial şi
imperial, de serviciul militar, de razboi şi de alte obligaţii
nepotrivite cu prescripţiile Legii mozaice.
Aceste privilegii
au favorizat propaganda religioasă iudaică. În diasporă, iudeii au renunţat la particularismul lor national şi au
început să facă prozelitism, atrăgând la credinţa mozaica numeroşi păgâni,
mai ales greci şi romani.
Unii împaiaii
romani ca Adrian (117-138) şi Septimiu
Sever (193-211) au interzis prozelitismul iudaic, dar el n-a incetat. Influenţaţi de cultura greacă, au
existat iudei elenişti care, în interes de propagandă, devin mai puţin
fanalici ţi formalişti decat iudeii din Palestina, admitând ca şi alte
popoare pot primi Legea mozaică şi pot dobândi mântuirea.
Prozeliţii
erau de doua feluri: a) prozeliţii dreptăţii sau fiii alianţei, care primeau circumciziunea şi
participau la sacrificiile iudaice. b) Alţii respectau numai cele 10 porunci,
observau Sabatul, curăţirile rituale, deosebirile dintre mancărurile curate şi
necurate, fiind numiţi temători de Dumnezeu
(joboumeni sau sebomvoi
ton qeon).
Legea
Vechiului Testament, fidelitatea poporului iudeu faţă de religia revelată primită, stăruinţa
lui în respectarea monoteismului, pastrarea ideii mesianice au pregătil calea
penlru răspândirea creştinismului mai mult decât celelalte cauze cunoscute în
istorie. În răspândirea creştinismului,
Apostolii şi misionarii creştini s-au adresat de regulă mai intâi iudeilor şi
prozeliţilor din comunilăţile iudaice. Prozelitismul iudaic a înlesnit credincioşilor celorlalte religii apropierea de
creştinism. După aceea, comunitatea creştină
înfiinţată se separă de iudei şi se organizează şi duce viaţa ei proprie.
Starea decadentă
religioasă şi morală a lumii vechi, inegalităţile şi asupririle sociale, misterele păgâne, pătrunderea cultelor
orientale în Imperiu, declinul sistemelor filosofice au avut şi ele
contribuţia lor la răspândirea creştinismului. Lumea veche, obosită, dezamagită şi descurajată aşteaptă ceva
nou, care s-o ridice din starea de decadenţă spirituală şi morală.
Întinderea
imensă a Imperiului roman, în care trăiau numeroase popoare şi nationalităţi, a
contribuit de asemenea la răspândirea creştinismului. După numeroase lupte
civile, Imperiul roman a devenit un Stat universal, în care împaratul August a
reusit să impună ordinea şi pacea - pax
romana, preţuită şi de creştini. Comunicatia pe mare si pe uscat era relativ
usoara. Numeroase drumuri bune porneau de la Roma în provincii ca o reţea,
avand pe ele popasuri bine pazile. Legile romane, armata şi funcţionarii
asigurau ordinea şi liniştea în Imperiu. Amestecul de popoare şi de idei a
creat o unificare culturală, iar limba
latină era inţeleasă mai peste tot, devenind o limbă universală a întregului Imperiu.
Ca mijloc de comunicare era folosită mult şi limba greacă, în dialectul zis
comun – coinh dialectos, în care s-au
scris şi cărţile Noului Testament. Limba greacă era vorbită sau înţeleasă mai
ales în partiţe de răsărit ale Imperiului roman[1].
IV. Concluzii
Persecutiile împotriva Bisericii au fost începute la
evrei prin uciderea diaconului Ştefan, primul martir, pe la 33-34. Primul
apostol martirizat a fost Iacov fiul Zevedei, decapitat in anul 43 din ordinul
ultimului rege evreu care a domnit peste toata Palestina, Irod Agripa I. Cele
zece persecutii anticrestine ale imparatilor romani incep cu persecutia lui
Nero din 64.
Persecutiile
propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea autorităţilor romane si ale
mulţimii păgâne, au fost mult mai grele, de lunga durata şi au pus Biserica în
grea cumpănă. Ele au inceput în anul 64, sub imparatul Nero (54-68) şi au continuat
până la anul 313, cand împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat
edictul de toleranţă religioasă, de la Milan.
Cauzele
persecutiilor au fost de mai multe feluri:
a.
Cauze religioase. Între crestinism şi religia greco-romana era o mare
deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, în
timp ce paganismul era o religie veche, politeistă, idolatraă şi decăzută. Păgânii
nu aveau o înţelegere pentru religie spirituală, fără temple, fără zei şi
jertfe, fara reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rand credeau
ca locuieste puterea lor-numen. Credinţa creştina era socotită de păgâni
o apostasie de la religia şi tradiţia stramoşilor-mos majorum, dispreţul
zeilor, ateism şi nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman,
navalirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme reă, inundatii, secetă,
foamete, epidemii, toate erau atribuite creştinilor, fiindcă au părăsit cultul
zeilor, iar zeii mânioşi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.
b.
Cauze politice. Stransa legătura dintre religie, stat şi viaţa publică
scotea şi mai mult în evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism.
Politeismul era un adevarat amestec în toate manifestarile vieţii publice şi de
stat. Ideea păgânilor, că Imperiul roman este ajutat si protejat de zei şi că
lor li se datoreşte creşterea şi puterea lui şi că, pe de alta parte,
nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza creştinilor, care, prin
atitudinea lor, jignesc şi supara pe zei, au contribuit ca păgânii sa vadă în
creştini duşmanii statului.
Cultul
imparatului şi al
zeiţei Roma, care constituia de fapt o manifestare de loilitate politică faţă
de puterea Romei şi a împaratului, de la care creştinii se sustrageau, căci ei
adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului şi al pământului, a
constituit una din cauzele principale ale persecuţiilor. Refuzul creştinilor de
a adora pe împarat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrilegium) şi ofensa adusa majestătii
imperiale-crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum,
XXVII, 1).
c.
Cauze moral-sociale. Prejudecaţile şi ura păgânilor se manifestau şi în
aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neînţelegând Taina Sfintei Împartaşanii,
în care painea şi vinul sunt prefăcute, prin Sfantul Duh, în Trupul şi Sângele
lui Iisus Hristos, creştinii erau acuzati că ucid copiii la cultul lor şi se hrănesc
cu sângele şi carnea acestora. Neînţelegând rostul şi sensul agapei creştine,
creştinii erau socotiţi imorali, fiind acuzati că la ospeţele comune se dedau
la desfrau şi comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei.
Cei de sus, aristocratii, vedeau în creştini
elemente vulgare şi îi dispreţuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din
clasele modeste. Creştinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranţi, de
oameni inferiori. Prin abţinerea lor de la anumite meserii şi funcţiuni, legate
de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creştinii erau
socotiţi de pagâni inutilii societătii, nefolositori în afaceri - infructuosi
negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).
Persecuţia de care au avut parte creştinii
nu erea ceva nou pentru ei. Era o parte a moştenirii lor iudaice. Asocierea
dintre mărturisire şi persecuţie a început în cea de a II-a parte a proorociei
lui Isaia şi a s-a cristalizat în perioada seleucizilor. Conceptul că cei
martirizaţi vor fi răsplătiţi cu nemurirea a câştigat teren pâna când a ajuns
sădomine atitudinea iudeilor faţă de guvernul roman(cum gasim relatat în cartea
Macabei).
Posibilitatea de a
muri pentru Tora a ajuns sa fie astfel acceptată şi de iudaism. Astfel, iudeii
nu mai manifestu ostilitate faţă de ideea de a fi martirizaţi, în chiuda
faptului ca Roma era tolerantă faţă de religia lor, unitatea de care au dat
dovadă, spiritul de necooperare, succesul lor financiar, a atras asupra lor ura
multora şi persecuţii temporale mai ales în faţa Palestinei: în Alexandria pogromul era un lucru obişnuit. Această stare
de fapt a fost moştenită de creştini. Disponibilitatea lor de a se confrunta cu
sufreinţa a fost intensificată de exemplul lui Iisus Hristos şi de asocierea
persecuţiilor în sfârşitul veacului după care au tânjit ei (Marcu 13, 7-13[2]). Cu toate acestea,
trebuie să ne întrebăm ce i-a determinat atât pe iudei căt şi pe romani sa
persiste în aceasta prigoană creştină.[3]
1. Împotrivirea din
partea iudeilor
Acestă împotrivire a
crescut în intensitate. Predicarea unui Mesia crucificat de a cărui moarte au
fost foarte public învinuiţi conducatorii iudeilor a fost foarte provocatoare.
Predica diaconului
Ştefan despre caracterul temporal al Legii mozaice (Fapltele Apostolilor 6, 14[4]) a produs o schimbare de
opinie publică şi a atras după sine prima persecuţie din Ierusalim şi din alte
locuru (ex. Damasc). În anul 44 d.Hr. Sf. Ap. Iacov a fost exeutat de Irod
Agripa şi peste tot în Faptele Apostolilor, iudeii vor sa fie cei mai
inverşunaţi duşmani ai lui Pavel. Atitudinea acestora faţă de creştini a fost
înrăutăţită şi mai mult în urma
Sinodului Apostolic, care a respins necesitatea
tăierii împrejur.
2. Împotrivirea din
partea romanilor
În atitudinea Romei
a survenit o schimbare. La început, după cum se observă din Faptele
Apostolilor, Roma a fost tolerantă faţă de creştini, ba chiar i-a încurajat.
Această atitudine s-a schimbat curând într-o împotrivire vehementă. În Roma[5], creştinii au ajuns atât
de nepopulari încât în jurul anului 64 Nero i-a putut folosi ca ţapi ispăşitori
pentru incendierea Romei. În Bitinia[6], în jurul anului 112,
practicarea constantă a religiei creştine era o crima capitală, cu toate ca
împăratul Traian nu permitea denunţurile anonime şi dezaproba „vânătoarea de
vrăjitorie”. Există trei explicaţii pentru acestă schimbare de atitudine:
a)
aceşti creştini au fost învinuiţi numai de anumite
călcări de lege, cum ar fi canibalism, incendieri, incest, magie, adunare
ilegală şi mejestos (refuzul de a aduce jertfe în numele împăratului). Există
dovezi că ei au fost acuzaţi şi de alte lucruri, dar I Pertu 2, 12; 4, 14-17;
Piliniu Ep.10, 97 şi Suetonius, Nero 16, toţi spun clar ca însuşi numele de
creştin era pasibil de pedeapsă.
b)
A existat o lege pretutindeni în imperiu, institutum Neroianum, conform căreia
creştinii au fost proscrişi. Tertulian face această afirmaţie şi spune că
aceasta a fost singurul decret a lui Nero care nu a fost abrogat ulterior.
Totuşi creştinismul nu a fost atât de important încât să necesite o asemenea
lege, iar dacă totuşi a existat o asemenea lege, este greu de explicat cum
Pliniu nu a cunoscut-o, cum de Traian a omis aă o menţioneze, sunt greu de
explicat drepturile de proprietate ale bisericii înainte de persecuţiile lui
Decius şi uimitoare lipsă de uniformitate în aplicare legii.
c)
Persecuţia era la discreţia guvernatorului, care
acţiona numai ca răspuns la reacţiile individuale: nu exista un procuror public
în societatea romană. Indiferent ce formă lua acuzaţia oficială erau vazuţi ca
membrii activi ai unei organizaţii despre care se credea că era de factură
delincventă şi care era pusa alătui de bacanale şi de driuzi, iar sfidare,
refuzul constant de retractare a declaraţiilor a fost întâmpinată cu moartea.[7]
De
aceea persecuţiile au fost limitate de trei factoi:
·
Guvernatoruii a ezitat sa accepte învinuiri cu
privire la opiniile religioase ale indivizilor şi au încercat să se oprească
numai cazurilor de încălcare de lege.
·
Acuzaţiile trebuiau făcute atât personal, cât şi
publice—şi a afuce o învinuire capitală erea un lucru periculos şi dificil.
·
În fiecare provincie un singur om, guvernatorul,
puteaputea pronunţa sentinţa la moarte.
Aceşti trei factori au
concurat la protejarea majorităţii creştinilor o perioadă suficient de lungă
pentru ca Biserica creştină sa prindă rădacini.
Bibliografie
1. Istoria bisericească universală, Manual pentru Seminariile Teologice
2. J.D. Douglas M.A.,B.D.,S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, Ed. „Cartea creştină” Oradea, 1995
3. Biblia, tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Societatea
biblică interconfesională din Romania, 1999.
4. Eusebiu de Cezareea-Istoria bisericeasca (vol.13), carte
tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române,
traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de misiune am
Bisericii Ortodoxe Ronâne, Bucureşti, 1987.
Cuprins
I. Împrejurările politice şi sociale
la apariţia creştinismului. Starea lumii greco-romane....................................................................................1
II. Starea lumii iudaice la aparitia crestinismului...................................................4
III.Cauzele
care au înlesnit raspandirea crestinismului.............................5
IV.Concluzii......................................................................................................7
Bibliografie.........................................................................................................11
[1] Istoria bisericească universală, Manual pentru Seminariile Teologice,pag.10
[2] Iar când veţi auzi de războaie, şi de
zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi
sfârşitul. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie,
vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi. Iar acestea sunt
începutul durerilor. Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi
veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor,
pentru Mine, spre mărturie lor. Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se
propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă
îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul
acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Şi va da
frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva
părinţilor şi îi vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu;
iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui.
[3] J.D. Douglas M.A.,B.D.,S.T.M., Ph.D., Dicţionar Biblic, Ed. „Cartea creştină”
Oradea, 1995, pag. 1008
[4] Că l-au auzit zicând că Acest Iisus
Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a
lăsat nouă Moise.
[5] Tacitus, Annale, 15, 44
[6] Piliniu, Epistole, 10, 96-97
[7] Eusebiu de Cezareea-Istoria
bisericeasca (vol.13), carte tipărită sub îndrumarea şi putarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxer Române,
traducere Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de misiune am
Bisericii Ortodoxe Ronâne, Bucureşti, 1987.
