Ca si energia, apa reprezinta o componenta esentiala a aproape tuturor indeletnicirilor umane. Aprovizionarea cu apa este vitala pentru hranirea populatiei crescande a globului, pentru producerea bunurilor materiale care determina ridicarea nivelului de trai si pentru mentinerea integritatii sistemelor naturale de care depinde viata de pe pamant. Si cu toate acestea, in majoritatea statelor se cunoaste, cu siguranta, uimitor de putin despre cantitatile de apa utilizate si unde anume, cand si de catre cine au fost ele consumate. Desi aproape orice conducator politic poate cita pretul la zi la barilul de petrol, putini dintre acestia sunt in stare sa
spuna care este pretul de cost al asigurarii unui plus de 1000 metri cubi de apa. Considerata de multa vreme ca ceva de la sine inteles, apa poate deveni, in multe zone ale lumii, un factor de limitare a cresterii economice si a productiei alimentare in urmatoarelor decenii. In trecut, au fost indiguite si deviate o seama de fluvii si riuri in vederea asigurarii unui debit de apa pentru regiunile consumtoare. Performante hidrotehnice de genul barajului de la Assuan din Egipt si al Apeductului din California in Statele Unite au dus literalmente la infloririea desertului. Totusi, concurenta crescanda care isi disputa o cantitate de apa limitata si pretul tot mai ridicat, din punct de vedeere economic si ecologic, al strategiilor traditionale de aprovizionare cu apa reclama o noua abordare in privinta gospodaririi resurselor de apa dulce. Putine sunt guvernele care recunoscut necesitatea unei asemena reevaluari si cu atat mai putin cele care au si inceput sa elaboreze liniile politice necesare pentru viitor. Din nefericire, abundenta de timp, ca si abundenta de apa s-ar putea sa se dovedeasca amindoua iluzorii.
Circuitul apei si resursele reinnoibile
Cifrele luate ca atare nu sunt in masura sa spuna adevarata poveste a apei. In fiecare an, cade asupra continentelor destula ploaie si zapada pentru pentru a umple de 30 de ori lacul Huron, pentru a spori de saisprezece ori debitul fluviului Amazoanelor sau pentru a acoperi intreaga suprafata de uscat a pamintului cu un strat de 83 de centimetri de apa. Cu toate acestea, lipsa de apa pentru cresterea culturilor agricole ameninta, periodic, milioane de oameni cu spectrul foametei. Nivelul panzelor freatice din sudul Indiei, nordul Chinei, Valea Mexicului si zona de sud-vest a S.U.A. scade foarte rapid, provocand uscarea fantinilor. Oseama de riuri care aveau flux continuu in tot cursul anului incep sa sece o data cu sfarsitul sezonului ploios. Mai multe lacuri si mari interioare isi restring suprafata. Spre deosebire de carbune, petrol si majoritatea celorlalte resurse de insemnatate vitala, apa este solicitata, de obicei, in cantitati mari si este greu de manevrat pentru a forma obiectul comertului international. Se intimpla rar ca apa sa fie transportata la o distanta mai mare de cateva sute de kilometri de sursa. Astfel, desi pretutindeni apa dulce este legata de existenta unui mare circuit mondial, viabilitatea si calitatea ei in randul resurselor sunt determinate de disponibilitatea ei pe plan regional sau local si de modul in care este folosita si gospodarita.
In fiecare an, energia solara extrage prin evaporare circa 500 000 kilometri cubi de apa de pe suprafata pamintului, din care 86%din oceane si 14% de pe uscat. Pamantul primeste o cantitate echivalenta de precipitatii sub forma de ploaie, lapovita sau ninsoare, insa, din fericire, nu in aceleasi proportii. Circa 110 300 kilometri cubi de precipitatii cad asupra uscatului, in vreme ce numai 71 500 kilometri cubi se pierd prin evaporare de pe uscat. In felul acesta, circuitul pus in miscare de energia solara distileaza si transfera anual 38 800 kilometri cubi de apa din oceane catre continente. Incheind ciclul natural, apa isi cauta inapoi drum spre mare sub forma debitului fluvial. In virtutea acestui flux ciclic, intre mare, aer si pamint, apa dulce reprezinta o resursa regenerabila. In conditiile climatice existente, se creaza in fiecare an un volum aproximativ egal de apa dulce. Debitul actual este acelasi cu cel de la infiriparea primelor civilizatii in vaile roditoare ale Gangelui, Tigrului-Eufratului si Nilului. Privind lucrurile la scara globala, exista inca, fara indoiala, o abundnta de apa dulce. Pentru fiecare locuitor al planetei exista in prezent o cantitate reinnoibila de 8300 metri cubi, adica suficient pentru a umple de 38 de ori o incapere cubica cu latura de 6 metri, sau de cateva ori volumul necesar pentru asigurarea unui nivel de viata moderat. Variatiile naturale de clima si capriciile vremii pot intuneca usor aceasta imagine de abundenta, deoarece apa nu se afla intotdeauna in locul si in momentul in care este nevoie de ea. Aproape doua treimi din debitul anual se scurg rapid in timpul viiturilor, aducand adesea mai multe distrugeri decat avantaje. Cealalta treime este relativ stabila si reprezinta, astfel, o sursa asigurata de apa de baut si pentru irigatii pentru tot cursul anului. Apa care se infiltreaza in sol si curge in subteran asigura alimentarea permanenta a raurilor si fluviilor, constituind o parte importanta a debitului stabil. Debitarea controlata a apei din lacurile de acumulare aduga o cantitate suplimentara, ridicand debitul asigurat la circa 14 000 kilometri cubi sau 3 000 metri cubi de persoana, ceea ce reprezinta limita practica a aprovizionarii reinnoibile cu apa dulce. Asia si Africa sunt continentele care au cea mai icordata balanta de aprovizionare cu apa. Apa de care dispune in prezent un locuitor al Asiei reprezinta mai putin de jumatate din media mondiala, iar debitul de apa al continentului este cel mai instabil dintre toate. Lanturile muntoase de mare altitudine si clima musonica determina o mare variabilitate a precipitatiilor si debitelor fluviale. Fluviul Galben din China a suferit cate o schimbare majora a albiei cel putin o data pe secol in cei 2 500 de ani de istorie scrisa a Chinei. In India, 90%precipitatiile anuale cad intre iunie si septembrie, iar cea mai mare parte a debitului este cea a fluviilor Gange si Brahmaputra in zona de nord. Absenta musonului din 1979 a dus la cea mai grava secete din istoria recenta si a redus productia de cereale alimentare a Indiei cu 16&. In Africa, fluviul Zair, avind al doilea debit din lume dupa Amazoane, asigura circa 30% din cantitatea de apa dulce reinnoibila a continentului, insa cursul lui trece, in cea mai mare parte, prin paduri ecuatoriale cu populatie redusa. Doua treimi din statele africane dispun de o cantitate de apa cu cel putin o treime mai mica decat media mondiala. Secetele prelungite, care afecteaza in mod repetat zonele uscate ale continentului, au amenintat in anii din urma cu spectrul foametei cel putin 20 de state.
Impartirea debitelor reinnoibile de apa dulce pe continente
Regiunea Debitul anual
mediu (km cubi) Cota parte a
debit. global (%) Cota parte a
pop. mondiale(%) Cota parte a
debitului stabil(%)
Africa 4 225 11 11 45
Asia 9 865 26 58 30
Europa 2 129 5 10 43
America de Nord 5 960 15 8 40
America de Sud 10 380 27 6 38
Oceania 1 965 5 1 25
Rusia 4 350 11 6 30
Total Mondial 38 874 100 100 36
America de Nord si de Sud si Rusia par a avea resurse abundente de apa in raport cu populatia, cu toate ca, si in acest caz, exista mari disparitati geografice. America de Sud pare a fi continentul cel mai bine inzestrat, dar 60% din debitul continental se scurge in fluviul Amazoanelor, greu de valorificat si trecand prin zone indepartate de concentrarile de populatie. America de Nord si Centrala au impreuna un debit de apa pe cap de locuitor de doua ori mai mare decat media mondiala, insa cursurile naturale sunt limitate la vastele regiuni din vest, in in special din sud-vestul Statelor Unite si din nordul Mexicului. Cele trei fluvii principale din Rusia-Enisei, Lena, Obi-curg spre nord prin Siberia si se varsa in marile arctice, la mare departare de centrele populate. In sfarsit, Europa si Asia sunt continentele care detin o cota parte substantial mai mare din populatia mondialadecat din disponibiluil de apa dulce. Debitul pe cap de locuitor al Europei reprezinta doar jumatate din media mondiala, un deficit mai evident inregistrandu-se in sudul si rasaritul Europei. Din fericire, clima temperata care caracterizeaza o mare parte a continentului si numarul mare de riuri mai mici cu un debit destul de constant permit valorificarea unei parti relativ importante a debitelor fluviale. Imaptirea detaliata a debitului pe tari confirma distribuirea inegala a resurselor de apa. Debitul pe cap de locuitor variaza intre peste 100 000 metri cubi in Canada si sub 1 000 metri cubi in Egipt. Dar chiar si aceste cifre calculate pe plan national ascund discrepante importante. Din punctul de vedere al debitului pe cap de locuitor, Canada este tara cea mai bogata din lume, insa doua treimi din debitul fluviilor sale se indreapta spre nord, in timp ce 80% din lociutorii sai traiesc intr-o fisie cu o latime de 200 kilometri in lungul frontierei cu Statele Unite. De asemenea, Indonezia pare a fi un stat relativ bogat in resurse de apa, insa peste 60% din populatia ei traieste in insula Java, care dispune de mai putin de 10%din debitul total al tarii. Mai ales pentru statele sarace in apa din Europa, Africa si Asia, cursurile de apa ce provin din tarile vecine pot constitui un plus de insemnatate vitala fata de debitul produs in interiorul propriilor frontiere. Egiptul, unul dintre statele care inregistreaza cea mai mare lipsa de apa din lume, depind aproape integral da apele Nilului care patrund in tara din directia Sudanului. Date fiind conditiile climatice existente si prognozele actuale cu privire la populatie, aprovizionarea cu apa pe cap de locuitor la nivel global se va reduce cu 24% pana la sfirsitul secolului, iar debitul stabil, sigur se va reduce de la 3 000 la 2 280 metri cubi de apa pe cap de locuitor. Cele mai rapide cresteri de populatie se inregistreaza, in continuare, in unele dintre regiunile care duc cea mai mare lipsa de apa. De exemplu, debitul pe cap de locuitor se va diminua cu 50%in Kenya si cu 42%in Nigeria. Asigurarea cu apa pe persoana se va reduce cu o treime in Bangladesh si in Egipt si cu o patrime in India. Mai mult, dace se materializeaza schimbarile de clima prevazute ca urmare a cresterii concentrarii de bioxid de carbon in atmosfera, s-ar putea micsora aprovizionarea cu apa a unor zone si asa afectate de secete cronice, inclusiv unele regiuni mari producatoare de cereala din nordul Chinei si Statelor Unite.
Crestera asigurarii resurselor de apa
Atunci cand debitele naturale de apa nu mai erau in masura sa acopere cererea intr-o anumita regiune, cei care s-au ocupat in decursul anilor de gospodarirea apelor au cautat solutii prin construirea de baraje menite sa retina si sa depoziteze excesul de apa din perioadele de viituri, care altfel s-ar fi scurs nefolosita si prin devierea unor rauri, pentru redistribuirea apei spre regiunile cu nevoi mai ridicate. Pe masura cresterii cererii de apa, au sporit si numarul si dimensiunile acestor lucrari destinate sa majoreze disponibilitatile. In prezent, raurile lumii sunt incorsetate de zeci de mii de baraje. Lacurile lor de acumulare retin impreuna aproximativ 2 000 kilometrii cubi de apa, sporind cu 17% cantitatea de 12 000 kilometri cubi de stoc natural asigurat din ape subterane si lacuri. Cea mai mare parte din aceasta capacitate s-a realizat in a doua jumatate a secolului, cand s-a constatat o accelerare brusca in domeniul constructiei de baraje mari. Numai 7 din cele 100 cele mai mari baraje ale lumii au fost construite inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Multe dintre tarile industrializate constata, insa, acum ca lista amplasamentelor posibile de baraje devine tot mai scurta, iar pretul construirii de noi rezervoare este in crestere rapida. In Statele Unite, de pilda, capacitatea lacurilor de acumulare a crescut in medie co 80% pe deceniu, intre 1920 si 1970. Pe masura ce s-a incheiat treptat amenajarea amplasamentelor din vaile inguste, construirea de noi capacitati a necesitat ridicarea de baraje gravitationale de marimi mult mai mari. In anii '60, cantitatea de materiale de baraj necesare pentru realizarea unei anumite capacitati de acumulare era de 36 de ori mai mare decat in anii '20. Tinand seama si de escaladarea corespunzatoare a costului constructiei, ritul de realizare a unor noi lacuri de acumulare a inregistrat o scadere evidenta. In cea mai mare parte a Europei, clima si conditiile geografice favorabile pentru asigurareaaprovizionarii cu apa au redus nacesitatea construirii unor mari lacuri de acumulare fata de situatia existenta, de xemplu, in zonele din vestul Statelor Unite. Cu toate acesta, pentru a face fata unei cresteri a cererii, multe state di Europa au in vedere sa-si sporeasca substantial, in urmatorul deceniu, capacitatea lacurilor de acumulare. Intr-un raport elaborat de Comisia Economica O.N.U. pentru Europa se formuleaza, insa, indoieli in legatura cu materializarea planurilor ambitioasa ale unor tari. Cheltuielile mari pe care le implica si cresterea opozitiei fata de inundarea unor terenuri agricole si vai devin in prezent obstacole serioase in calea construirii de noi baraje. In ciuda proiectelor guvernamentale care lanseaza "prevederi optimiste" privind dublarea sau triplarea capacitatii de acumulare, studiul C.E.E. ajunge la concluzia ca unele tari au atins deja limitele practice ale realizarii de noi lacuri de acumulare. La doua decenii dupa ce tarile industrializate si-au realizat marile lor baraje, Constructia de baraje in tarile in curs de dezvoltare trece acum printr-o perioada de varf. Doua treimi din barajele co o inaltime de peste 150 de metri., care urmeaza sa fie construitein cursul actualului deceniu, sunt amplasate in tari ale lumii a treia. Proiectate, in principal, pentru productia de energie hidroelectrica si asigurarea apei pentru irigatii barajele si lacurile de acumulare de mari dimensiuni promit obtinerea unei mai mari independente energetice si a posibilitatii de acoperire a nevoilor de hrana din resurse proprii. Ele reprezinta solutii ademenitoare, pe scaralarga, care vin sa rezolve unele dintre marile dileme ale dezvoltarii. Din pacate, cheltuielile ridicate, proiectarea defectuoasa si efectele de degradare a mediului lasa in urma o mostenire de sperante spulberate si sugereaza ca marile baraje nu reprezinta panaceul avut candva in vedere
