Roma Antică era renumită prin sclavia clasică pe care o practica. Ea consta în exploatarea robilor pe plan de muncă cît şi distractiv.
În secolul I î.e.n. se aduceau din Italia mulţi robi, care erau învăţaţi arta luptei în aşa numite şcoli-închisori, devenind gladiatori pentru ca pe urmă să se lupte unii cu alţii. Toate acestea erau pentru distrarea arisrocraţilor.
În anul 74 î.e.n. în şcoala Capua gladiatorii se pregăteau de răscoală. Cîteva zeci din ei reuşesc să scape. Acest grup era condus de Spartacus – un om deosebit de puternic, curajos şi cu o minte foarte ageră. Ei s-au ascuns pe muntele Vezuviu.
În drumul lor ei jefuiau moşiile bogate şi se înarmau, cu ei luînd şi alţi robi ce fugeau de la stăpînii lor. Romanii au înconjurat locul refugiului, însă refugiaţii au reuşit să-i înfrîngă. Vestea despre succesul lor a zburat ca vîntul. Din cei ce aderau la oastea lui Spartacus, el organizase detaşamente, conducîndu-i în nordul Italiei cu dorinţa de-ai scoate din Italia pentru ca ei să se întoarcă la locurile natale. Romanii, afînd despre întoarcerea lui Spartacus în ţară fugeau din oastea faimoasă a Romei.
Eroul gladiator înainta cu armata sa prin luptele ce le purta cu romanii. Venind timpul să lupte cu Crassus în 71 î.e.n., gladiatorul a încercat să-l ucidă pe conducătorul lor. În toiul luptei Spartacus fiind atît de măcelărit, încît mai apoi corpul său nu putea fi găsit. Robii rămaşi au fost măcelăriţi de oastea lui Pompeius, iar prizonierii rămaşi au fost răstigniţi pe drumul ce ducea de la Capua la Roma.
Răscoala robilor în frunte cu Spartacus a servit un imbold pe robii din alte ţări, dînd naştere la alte răscoale.
